marți, 3 ianuarie 2017

Ludwig Van Beethoven - Cercetari in lumea nevazuta


L U D W I G  V A N   B E E T H O V E N
(1770-1827)
- alb mat, cu gâtul gri semi-deschis; curat, fără nici o pată;
- Stratul IV'
" Abia am aşteptat apropierea serii, nerăbdător de mult aşteptata întâlnire, cu unul din preferaţii mei compozitori. Presimţeam o întâlnire cu totul aparte.
Am pregătit modesta noastră sufragerie, punând două vaze cu flori pe bufetul din faţa icoanelor şi am aprins sfeşnicul cu trei lumânări. Ne-am şi îmbrăcat, ca pentru o vizită deosebită. Am pus la pik-up Simfonia a III-a “EROICA”, pe care Beethoven o dedicase lui Napoleon şi ne-am aşezat la masă.
Răsunară primele două acorduri scurte, pline de vigoare, care parcă deschiseră cortina, lăsând să se desfăşoare anii tumultuoşi de la începutul sec. al XIX-lea. Încetul cu încetul, orchestra pregăti atmosfera plină de chemări la luptă, pentru ca tema primei părţi să se impună prin tempo-ul ei, dominând în tensiune şi culoare, chemând, parcă, pe ambii “titani” să se regăsească aici,în polifonia corzilor şi a alămurilor dinamizate de prezenţa celor doi autori ai nemuritoarei simfonice epopei.
În acordurile năvalnice, pline de forţă şi titanism, prinseră contur cei doi chemaţi. Valurile de vibraţie alternau cu nostalgiile neegalatului clarinet, care ţâşneau din imensul ocean uman, când zbuciumat şi furtunos, când duios şi lin.
Adâncurile mistuiau răstimpurile de linişte, ca nişte scurte regăsiri de sine, pentru ca din nou să răbufnească mai ferm, mai cutezător. Era în acest univers sonor al prezenţei lor, un iureş supraomenesc, în care însăşi aripile rămâneau neputincioase. Vârtejul acesta te invada, te răpea, pur şi simplu, răsunând ca o poruncă cosmică la iureş şi luptă, solicitându-te la o definitivă şi totală opţiune.
Sensul dat, era fără echivoc, fără derivă. Te simţeai pe cele mai înalte culmi ale “supraomenescului” nietzscheean. La un moment dat, reveni clarinetul, intrând într-un dialog neaşteptat cu fagotul.
Ecoul lor în inimile noastre, stârni înfiorare, ca în faţa unei glorioase biruinţe, ce avea să mai zăbovească încă...Dar ea, biruinţa, va veni, cu siguranţă! Se simte, o ascultăm, o pipăim..., începe să răsară, vine... vine... şi certitudinea copleşitoarei ei încoronări, birui definitiv în finalul primei părţi a Simfoniei.
Am oprit pikup-ul. Cei doi, ascultaseră într-o poziţie de reculegere.
Beethoven - cu capul plecat, Napoleon – când meditând, când privindu-şi admirativ prietenul. La un moment dat, Napolen se îndreptă din şale şi-l privi ţintă pe Beethoven, ca şi cum acesta îi prinsese în acordurile lui, toate cutele spiritului său, în care însuşi
Beethoven se regăsea, identificându-se cu ţelul napoleonian.
După terminarea primei părţi a Simfoniei, cei doi invitaţi îşi îndreptară privirile spre noi.
Napoleon: - Vă mulţumesc, dragii mei prieteni, pentru prezentarea
deosebitei dragoste: Simfonia, pe care prea iubitul meu prieten, mi-a dedicat-o.
Vă mulţumesc şi pentru această seară plăcută, plăcută şi pentru prietenul nostru Beethoven, cât şi pentru mine. Am venit cu el la voi, din dorinţa de a vă prezenta o mică părticică din marile lui Lucrări, ce le-a compus aici, lucrări neştiute de pământeni...
Veronica: - Beethoven, parcă cheamă pe cineva cu mâna... Eee!... Auzi, vine pe nişte roţi, un fel de pianină, cât o masă lunguiaţă, dreptunghiulară. N-o împinge nimeni... Vine şi un scăunel pe rotile...
George: - Din ce e făcută pianina?
Veronica: - E de culoarea stejarului matur..., pare dintr-un lemn, ca o mătase, adică, ar avea mătase prin el, parcă un fel de material plastic translucid...pe trei laturi, are nişte ornamente dantelate...Se apropie... Beethoven s-a aşezat în faţa lui şi a întins mâinile pe o
claviatură... Pare, că vrea să ne spună ceva...
Beethoven: - Prea iubiţii mei prieteni! Ştiu cât sunt de adorat de voi! Ştiu că de multe ori, aţi vorbit că sunt nemuritor, ştiu de dragostea voastră înflăcărată faţă de mine, pentru că au ajuns până la mine sunetele, vibraţiile cuvintelor voastre, că aş fi un “Sfânt”.
“Sfânt” nu sunt, dar mă bucur de frumuseţile şi de pacea Oraşului minunat în care stau şi acei care sunt consideraţi de oameni “Sfinţi”, datorită diverselor eforturi, deşi nici ei nu pretind acest lucru şi nici nu vor să audă, primind însă - aşa cum şi eu primesc - admiraţia, adorarea şi preţuirea celor mulţi. Sfânt, drept, bun, nepărtinitor, preacurat şi preaputernic, este numai Marele Guvernator Divin.
Noi toţi, ne socotim doar “slujitori”, îmbătându-ne fiecare, în locul unde ne găsim, de frumuseţile hărăzite prin Legile Divinităţii, ale atracţiei fiecăruia către locul construit de fiecare, prin eforturile
lui.
Şi acum, pentru că mie îmi place să mai improvizez câte ceva, am să vă cânt mai întâi, dintr-o frunză de palmier, pe care voi nu-l cunoaşteţi, pentru că pe planeta voastră, astfel de arbori, nu se găsesc. O port, cu mine...
Veronica: - Bagă mâna în sân... A scos o frunză lată de o palmă şi
ascuţită... O întinde cu palma şi o duce la gură...
(Eram uimit, la culme! Vedeam pe Veronica, privind cu o atenţie
extraordinară. Beethoven începu să cânte. Eu nu auzeam nimic, dar Veronica, printr-un şuierat al buzelor, reda melodia cântată de Beethoven, cât se poate de bine. Cântul era asemeni unei “arii”, de o densitate emotivă neînchipuită; avea în ea, ceva neîntâlnit ca exprimare... simţeai în ea, o balansare lentă, sublimată într-o nuanţare patetică, ce primea în cursul desfăşurării ei, gravitate plină de forţă şi pasiune).
Beethoven: - Acesta îl cânt eu, când zboară sufletele spre noi, spre celelalte Oraşe de mai sus, depăşindu-ne. Acum, voi reda ajungerea în faţa Guvernatorului. (Veronica reluă linia melodică şi gravitatea de mai înainte se insinuă într-o rugă fierbinte, care pe fiece clipă se pleca, transfigurându-se într-o liniştită aşteptare).
Beethoven: - Acum, voi exprima momentul în care sufletul, ajuns în faţa Tronului, primeşte hotărârea şi este atras de locul fixat.
(Reluă tema. Acum, se clarifica totul. Tema devenea mai clară, din ce în ce mai limpede, mai cristalină, aproape voioasă pentru câteva clipe, pentru ca să intervină o ultimă frază, care să readucă ceva din sobrietatea introducerii şi să finalizeze într-un neaşteptat suflu dramatic.
Veronica se îmbujorase, mai ales în partea a doua şi nu-şi mai putea reţine lacrimile. Cu toate că ultima parte a avut o mişcare mai vioaie, tensiunea creată în primele două părţi, ne răscolise profund, punând ultima pecete în final. Veronica nu putea asemui timbrul sunetului scos prin acea frunză, nici unui instrument cunoscut de noi; poate, poate ceva între fluier şi flaut. Însuşi sunetul părea viu! Fiecare linie melodică, părea o fiinţă ce aducea un mesaj.
Nu-mi dau seama, cât a durat!... Aş considera-o, ca un scurt poem muzical în trei părţi: un Andante, un Grave şi un Allegro vivace, cu surpriza adusă de ultima frază).
Beethoven strânse frunza şi se aşeză la pianină.
Veronica: - Ceea ce cântă, e mai mult decât o rugă! E un imn, care se înalţă şi coboară într-o emoționantă unduire, pentru ca la un moment dat, să se oprească!...
Beethoven: - Acest cântec, l-am compus în momentul când am dorit să mai fac o călătorie pe Pământ, dar, dându-mi seama că poate nu ar reuşi, am renunţat şi am întrerupt, aşa după cum aţi văzut, că am întrerupt brusc.
George: - Cu ce te ocupi tu, în Lumea ta?
Beethoven: - La noi, nu este nici zi, nici noapte, ci o permanentă lumină, pentru că tot ce ne înconjoară, este supus nouă şi ne slujesc. Eu mă hrănesc şi mă răsfăţ cu orice din natură, făcându-mi tot felul de instrumente, ca să născocesc tot felul de compoziţii, de care se bucură toţi cei care mă înconjoară şi bineînţeles şi eu.
George: - Dacă tu ai instrumente, înseamnă că mai sunt şi alţii şi eventual, mai ai o orchestră cu care cânţi.
Beethoven: - Da, suntem un grup; am un grup de muzicieni foarte dotaţi, care n-au făcut niciodată nici o călătorie pe Pământ. Unii dintre ei, au călătorit pe alte planete, şi întorcându-se, n-au mai plecat, astfel încât, grupul nostru e strâns unit şi facem adevărate minuni în muzică. Închipuiţi-vă că noi cântăm fără partituri! Avem şi compoziţii preferate, pe care le cântăm din când în când, dar
măiestria noastră cea mai mare, este în improvizaţii...
George: - Excepţional! Eu ador improvizaţia celor care la noi cântă jazz cu improvizaţii. Numai marii maeştri pot improviza la noi... Am fost odată la unconcert, în care, un mare vibrafonist, pe nume Lionel Hempton, care realmente,m-a fermecat...
Beethoven: - Dar să vă mai spun ceva: orchestra mea preferată este natura. Când eu cânt cu frunza mea, toată natura cântă în jurul meu; îmi răspund florile, îmi răspund pâlcurile de ghirlande ce le oferă arbuştii, arborii, îndeosebi, alături de mine cântă.
George: - Cum?! Nu-mi vine să cred! Vegetaţia poate să scoată sunete?
Beethoven: - Da! Merg - de pildă - în faţa unor boschete şi dirijez, iar frunzele lor încep să cânte, mai frumos ca oricare orchestră - şi dacă n-aş avea prieteni care să mă oprească, aş dirija secole într-una!
George: - Ai putea aduce, măcar un boschet aici, ca să ne dăm seama cum cântă?
Beethoven: - Noi, nu! Numai cei din straturile VII, VIII şi IX, pot să aducă. Voi aveţi prieteni pe-acolo, ştim noi! Rugaţi-i pe ei şi veţi vedea! Noi, cei din stratul VI, nu putem.
George: - Vreau să te întreb ceva: Cum construieşti pianina asta, de pildă?
Beethoven: - Le închei, le fixez, le lipesc şi mi-o aranjez cum vreau eu.
George: - Ai şi scule?
Beethoven: - Da, am tot ce-mi trebuie, să-mi împlinesc dorinţa. Am fost o fire curioasă, am vrut mereu să fac noutăţi - şi totuşi, nu sunt noutăţi. Prietenul meu Napoleon este vesel, îl obsedează şi pe el luptele. Eu, mereu dau din mâini! Nu pot, altfel! Chiar dacă eu nu vreau, degetele singure se mişcă!
Fiecare, ce are, aceea face, aceea realizează - ceea ce este în el! Nimeni nu poate da nimic, decât, ceea ce posedă! Corpul care nu moare niciodată, pleacă cu caracterul lui, de care nu scapă.
CARACTERUL RĂMÂNE NESCHIMBAT!
El suferă că ar vrea să mai conducă o armată, pe mine mă chinuie să mai am o orchestră, deşi grupul de care vă vorbeam, îmi satisface toată setea. Toate, aici se contopesc într-o fericire unică.
George: - De ce vrei, să mai ai o orchestră pe Pământ?
Beethoven: - Nu ştiu de ce! Pe pământ, omul face ce vrea el! Aici, deşi eşti liber, nu prea poţi face ce vrei!
George: - De pildă, ce ai vrea să mai faci şi nu poţi?
Beethoven: - Fac tot ce vreau : dau din mâini, într-una! (Beethoven zâmbeşte).
Veronica: - Napoleon râde de-a binelea...
George: - Văd că Napoleon este şi el îndrăgostit de tine!
Beethoven: - Sunt mulţi, ca el! Pentru că le fac atmosferă plăcută, se adună în jurul meu şi când ei văd cum petalele unei flori începe să se mişte, toţi se minunează. Eu nu vreau, dar încep să dirijez şi orchestra se şi înfiripă, şi animate, cele din jur răspund prin sunete muzicale, care mai de care mai variate şi totuşi, într-o unitate miraculoasă.
Napoleon: - Ei, cum v-a plăcut?
Veronica: - Minunat! Aproape, că nu m-am dezmeticit din cele ce am trăit!... Când ne va mai vizita Doamna noastră Georgina, vă vom chema...
George: - O ultimă rugăminte, Beethoven... Vrem să-ţi vedem culorile spirituale de bază!
Veronica: - S-a ridicat de la pianină... au căzut hainele... e un alb mat, cu guler mare gri-deschis luminos... Are pe piept o cupă... Ce-o fi însemnând? Ce înseamnă cupa, iubite Beethoven?
Beethoven: - Putere harică, pentru a putea lucra în munca ce ţi se oferă.
George: - Vă mulţumim, dragii noştri, pentru neaşteptata seară pe care ne-aţi oferit-o prin prezenţa voastră şi bunăvoinţa cu care aţi răspuns întrebărilor noastre!
Napoleon: - Vă mulţumim şi noi pentru dragostea arătată!
Veronica: - A plecat!.."
Cercetari in lumea nevazuta - George Vasii
Beethoven: Symphony No. 3: THE 'EROICA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu