MERYLIN MONROE I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 16 noiembrie 1965 MERYLIN MONROE - artistă americană - rătăcitoare Am vrut să cunoaștem esența actriței americane Merlyn Monroe, care s-a sinucis, tânără fiind și plină de glorie într-o beție narcotică.

 Veronica: - Da! Apare… vai săraca… ce îmbătrânită e!... Și când te gândești ce frumusețe de femeie era…acum nu e deloc frumoasă...nimic din ce a fost nu mai are sărmana… mi-e milă de ea… cred că e amărâtă rău. 

George: - Fii binevenită Merylin!... 

Merylin: - Vă mulțumesc!... Vă mulțumesc că mi-ați prilejuit câteva clipe de recreere. Ce bine e la voi! 

George: - Dar unde ești, că ți se pare bine la noi? Merylin: - Nicăieri!... Rătăcesc căutând un loc și nu găsesc. Nu știu să să spun pe unde umblu… 

George: - Ce bucurie ai? 

Merylin: - Nici una! George: De ce nu cauți să stai lângă unii oameni? 

Merylin: - Ce să iau de la ei? Vaete, suspine, alergări? Unde sunt eu toți aleargă, toți se tânguiesc… Doresc să aibă un loc stabil și nu-l au… Am blestemat că nu am un loc unde să mă odihnesc… blestem și acum și acest blestem mă sfâșie, mă chinuie și mai mult, pentru că tot pe mine se întoarce.

 George: - Și nu poți cel puțin să taci? 

Merylin: - Ce mult face omul cu mintea întreagă pe pământ! Cum poate să urce scări nebănuite și neînchipuite de ei în viață… 

George: - Ai fost frumoasă și iubită și tu Merylin.

 Merylin: - La ce mi-a folosit? George: - Filmele tale și acum se văd pe ecrane… 

Merylin: - Nu mi-aduc nici un folos… Nu mă ajută cu nimic… 

George: - Vrei să ne arăți culorile de bază? 

Merylin: - Ce culori să mai vezi la mine… o rătăcită, o nenorocită… ni mă mai face să le văd și eu, că mă sfâșie… 

George: - Bine, nu le arăta… 

Merylin: - Eu am fost cea mai săracă de pe pământ, că n-am avut mintea întreagă… 

George: - Te poți duce Merylin!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

PAUL PIERRE GUIN I Cercetari in lumea nevazuta

"București – 5 Iunie 1965 Paul Pierre Guin - sepia pe piept, galben pe abdomen, restul murdar; - fixat prin culoare gravă, în locuri de chin. Am rugat pe Siu, să ne asiste discuţia cu un spirit fixat prin culoare gravă, în locuri de chin. 

SIU KARTA: - În Numele Aceluia care vin la voi, fiţi binecuvântaţi, bunii mei prieteni şi fraţi! De data aceasta am fost aproape de tot. Ce să fac, dacă iubesc Pământul?! Dacă aş putea, i-aş lua pe toţi cu mine, în locul meu! De aceea m-am făcut hoinar, să le spun tuturor dreptatea Aceluia pe care Îl iubesc. Eu, locul nu mi-l schimb şi nici nu doresc să-l schimb, dar doresc să fie cât mai mulţi cu mine acolo, sau mai sus decât mine, de se poate! Ştiu ce vreţi să cercetaţi: un spirit cu o culoare gravă, fixat într-un loc de chin. Bine, hai, să-l chemăm! 

Veronica: - Siu a căpătat o expresie autoritară şi priveşte într-o parte... După circa două minute, apare cineva, care se înclină cu mâinile pe piept şi îngenunchează în faţa lui Siu. 

SIU KARTA: - Ridică-te, omule! 

Veronica: - Este un om foarte îmbătrânit, îmbrăcat într-o haină neagră, lungă până în pământ şi cu capul descoperit... Nu pare rău... Trapezul frunţii este cu baza mică în sus... semn al inferiorităţii spirituale. 

SIU KARTA: - Spune, omule, cine eşti şi din ce neam? 

Necunoscutul: - Mă numesc Paul Pierre Guin. Am fost în lumea pământeană preot catolic. Nu am avut parohie; am fost misionar. Acum, tocmai descurcam hainele mele de nişte ghimpi care mereu se prind de ele şi se fac ghemotoace, ghemotoace şi atât de mult sângerez pe mâini când le desfac (îşi arată mâinile; parcă-s fripte)! Da, da, ca o arsură mă ustură. Prin locurile unde stau eu, abia te poţi strecura printre arbuşti şi tufane, care la prima vedere par inofensive, dar când te atingi de ele, îţi dau impresia că vor să sugă din tine ceva. Sunt numai spre chinul nostru! Sunt unele tufane, ca nişte păstăi; cum le atingi, se desfac şi se prind de tine, căutând să te oprească şi să se lipească. Acesta este chinul nostru, al tuturor acelora, care, în trup, am fost ipocriţi şi făţarnici, acelora care, sub rasa de preot, am necinstit Numele Aceluia pe care Îl reprezentăm între oameni. 

George: - Ce poţi să ne spui, din activitatea ta de misionar? 

P.P.GUIN: - În munca mea de misionar, am stat şi prin Italia vreo patru ani, prin Spania vreo doi, prin Elveţia nu mai ştiu cât. Nu mi-am făcut numai misiunea mea de misionar, ci am făcut şi ceea ce nu trebuia, depăşind misionarismul meu de multe ori, adică prin faptele grave pe care le-am făcut, am făcut să sângereze pe Acela pe care Îl prezentam oamenilor. Munca mea de învăţător misionar, a făcut să necinstească pe Acela pe care Îl reprezentam. 

George: - Prin ce an ai trăit? 

P.P.GUIN: - Precis, nu mai ştiu. 

George: - Ce naţie eşti? P.P.GUIN: - Sunt de origine franceză. 

George: - Cine era pe-atunci, în fruntea Franţei?

 P.P.GUIN: - Da, ştiu că mergeam pe la curte. Rege era Carol al IX-lea. Se spunea că este un rege tare bun, respectat şi iubit de popor. Abaterile mele de căpetenie, care m-au făcut să ajung cum sunt şi unde sunt, au fost două: iubirea de bani şi desfrâul. Am fost un om învăţat, cu multă carte. Toţi îmi spuneau că sunt deştept, frumos şi bun orator. Credincioşii umblau după mine ca hipnotizaţi şi poate mulţi dintre ei, au trecut în Lumi fericite prin supunerea şi aruncarea averilor lor la picioarele mele. Eu îi minţeam, spunând că dau săracilor bunurile şi averile lor şi eu cheltuiam totul cu femeile, dedîndu-mă la toate desfrâurile posibile. Când soseam undeva, se dădea de veste şi veneau din toate colţurile să mă asculte. Eu mă suiam în amvon şi le vorbeam, arătând convingere şi credinţă, pentru ca, după ce coboram şi mă despărţeam de ei, parcă uitam şi de Harul şi de misiunea ce o aveam, devenind asemenea unui porc ce caută o mocirlă în care să se tăvălească. George: - Îţi dai seama, în locul în care te afli acum, te găseşti deasupra, sau dedesubtul scoarţei Pământului? 

P.P.GUIN: - Nu-mi dau seama... 

George: - Dar printre oameni în trup, poţi veni?

 P.P.GUIN: - Nu am venit niciodată, de când am părăsit Pământul, pentru că unii mi-au dat, alţii m-au împins să fac ceea ce am făcut. Eu nu cunosc în locul unde mă găsesc, decât arbuşti şi ghimpi, care îmi umplu hainele! 

George: - Ai fost dus şi tu, după moarte, în faţa Domnului Luminilor? 

P.P.GUIN: - Da, am fost. 

George: - Te-a condus cineva?

 P.P.GUIN: - Toată viaţa mea, printre toate păcatele mele, am avut evlavie la Sfântul Mihail Arhanghelul, şi pentru că atât de mult l-am strigat în momentul când firul vieţii s-a rupt, mi-a apărut şi parcă plângea de mila mea, ştiind unde o să revin. 

George: - Dragă Siu, cine este acel Arhanghel Mihail, de care spune el? 

SIU KARTA: - Este un spirit din stratul IX. Vezi, când cineva se înalţă şi se leagă de cineva, legătura rămâne, dar dacă tu nu te ridici, legătura nu este eficace. El s-a legat chiar în momentul lui de cădere de Arhanghelul Mihail, dar nu i-a putut ajuta la nimic. Când apelezi la cineva, nu trebuie numai să te străduieşti a-i trimite cererea, trebuie să te străduieşti, să te înalţi cu viaţa ta la el. Acesta poate fi un sens real şi constructiv al legăturilor cu cei de “Dincolo”. Când trimiţi un mesaj, trebuie să simţi că-ţi este primit şi rezolvat. Controlându-te, fiind atent la tine, la un GLAS care totdeauna califică şi circumscrie acţiunea ta, îl poţi asculta, poţi aplica acest glas al conştiinţei, pentru că el totdeauna te învaţă ceea ce trebuie să faci. Acest Mihail în care el a crezut şi pe care l-a numit Arhanghel, face parte din Oraşul de Aur, dar când ai un prieten, nu numai îi ceri..., dar îl şi asculţi, îi şi urmezi îndemnul. Ce folos, dacă, doar îl chemi la nevoie, dar nu faci nimic spre a te ridica cât de cât la un nivel superior superior de viaţă. 

George: - Continuă, Paul!

P.P.GUIN: - Da! Cum vă spuneam, el m-a condus, fără să se atingă de mine şi când m-am văzut în faţa Aceluia pe care L-am propovăduit, nu mi-a spus nimic; m-a privit doar cu dezgust şi severitate şi am înţeles... Când m-a privit, parcă toată viaţa mea pământeană am văzut-o ca pe o carte deschisă şi mi-am dat seama în acel moment, că totul este pierdut, că nimic din ceea ce am făcut pe Pământ, nu a rămas neînscris în mine, nici o fărădelege făcută nu a trecut prin mine, fără să nu-şi lase pecetea, pe care, atunci, ca şi acum, o privesc cu atâta durere! Când am coborât prin straturi, treptele fericiţilor, mi-a sângerat inima de durere şi toţi în drumul meu m-au privit cu tristeţe, compătimindu-mă. Coboram... Parcă un magnet mă atrăgea mai adânc, mai adânc, până în locul unde stau acum. Apoi, între locul de pe Pământ şi cel unde aveam să stau, am făcut călătorii de jale. Apoi, s-a sfârşit şi cu aceste călătorii, rămânând în locul unde mă găsesc, nemaiputând să merg în alte locuri şi nici vrând. Ce să caut între pământeni? Să- mi mai trezească patimile în care mi-am irosit puterile? Nu! Stau aici unde stau, sângerându-mi palmele, în lupta cu ciulinii şi ghimpii, pe care chiar eu i-am semănat cu faptele mele; eu cu o parte, alţii cu altele. Suntem mai mulţi în acest loc; toţi cei care am practicat aceleaşi abateri. Uneori simt dorul de viaţa pământeană, de plăcerile în care m-am tăvălit. Sunt înfometat, dar foamea are alt aspect decât foamea trupului. Nu pot spune cum simt foamea sau setea, nu are echivalent. Numai aerul este ceva mai bun, nu pot spune că e rău. Cea mai grea, este tristeţea permanentă, pentru că în viaţă am stat numai în bucurii şi plăceri josnice. George: - E întuneric sau lumină, unde stai? Vezi în jur? 

P.P.GUIN: - Da, vedem. E cam ceaţă, dar se poate umbla. 

George: - Vânturi sau alte fenomene atmosferice sunt? 

P.P.GUIN: - Nu. 

George: - Să iubeşti pe cineva, simţi nevoia? 

P.P.GUIN: - Nu, că asta m-a adus aici! 

George: - Ai mai vrea să revii pe Pământ? 

P.P.GUIN: - Doresc să vin, să pot să-mi capăt alt loc, decât acesta pe care îl am. 

George: - În Numele Părintelui Ceresc, dorim să-ţi vedem culorile spirituale de bază! 

Veronica: - Tot pieptul, de la inimă în sus, cu umeri cu tot, este sepia...are galben foarte mult şi restul e murdar... Nu are pic de cenuşiu pe el! Ce înseamnă sepia aceasta, dragă Siu?

 SIU KARTA: - O puteţi înţelege din viaţa lui. Culoarea aceasta, o au toţi acei care una vorbesc și alta practică, ipocriţii şi falşii doctrinari, care filosofează pentru interesele materiale. 

George: - Siu, am putea să-i vedem celelalte întrupări? 

SIU KARTA: - Nu are scris nicăieri, dar nu putea să fie cu alte culori decât este acum. 

George: - Vrem, totuşi, să-i vedem culorile de bază înainte de a fi preot. 

Veronica: - Hm!... Tot murdar e, dar are şi o panglică roşie; sepia, nu avea... Culorile sunt tot închise. Cenuşiu deloc!... 

SIU KARTA: - Vedeţi, zestrea cu care a venit în trup fiind greoaie, chiar dacă intenţia de a fi bun a avut-o, fondul lui, până la urmă acoperă şi colorează activitatea şi-l biruie. 

George: - Cu alte cuvinte, aceasta este “karma”, de care vorbesc idienii. 

SIU KARTA: - Numiţi-o cum vreţi! Găsiţi această idee şi în învăţăturile altor popoare, pentru că are o bază reală. Acum, vreau să vă spun ceva: dacă un astfel de spirit mai revine pe Pământ, nu poate să urce o treaptă faţă de ceea ce a avut, decât printr-o grea suferinţă trupească; numai aceasta îl poate ajuta să urce cu ceva. George: - Siu, hai să chemăm pe unul dintre aceştia, care au reuşit să urce printr-o grea suferinţă! 

SIU KARTA: - Să-l lăsăm să plece pe Paul! Du-te Paul, eşti liber! 

Veronica: - Dar nu mai pot eu! Prea mult a durat cu întunecatul ăsta! Nu mai suport astfel de spirite! Siu, tu mă înţelegi... Lăsăm pe altă dată! Siu Karta a încuviinţat şi s-a retras, binecuvântându-ne." Cercetari in lumea nevazuta , George Vasii 

IOAN PETREANU I Cercetari in lumea nevazuta

București – 4 Iulie 1965 I o a n P e t r e a n u - gri închis între sân şi gât, restul murdar; - fixat prin patimă, la loc de chin În scopul de a cunoaşte viaţa spiritelor rătăcitoare, ne-am propus să-l chemăm pe Ioan Petreanu, ţăran din comuna Tudor Vladimirescu, care murise beat, înnecat într-un butoi cu ţuică. 

Veronica de mult dorea să afle starea spirituală a acestui om, ce suferise de patima beţiei, dar care atunci când era treaz, era cuminte. L-am chemat pe acest Ioan Petreanu. A sosit şi Siu Karta, cu care am schimbat salutul obişnuit. 

Veronica: - Vine şi cel chemat... Parcă ar avea o grea povară pe umeri... La faţă este zbârcit şi de culoare arămie; pare obosit şi duce pe el o haină murdară, de parcă ar avea mii de kilograme... (Veronica lăcrimează de milă). Ioan Petreanu vrea să îngenuncheze în faţa lui Siu... 

SIU KARTA: - Stai drept, omule! Iată, dragii mei, cât de bine se împlinesc cuvintele pe care voi le repetaţi în fiecare zi: “Precum în Cer şi pe Pământ” sau mai bine-zis: “Precum pe Pământ şi în Cer”. Să vă explic acum: Pe Pământ sunt tot felul de stări: săraci, mai puţin înstăriţi, bogaţi, cu misiuni importante, de care se mândresc şi conducătorii de state; frumoşi, urâţi, inteligenţi, mai puţin inteligenţi, proşti şi genii. Aşa este şi în Cer! 

Iată, acest om, care a fost în viaţa pământeană - şi am fost şi eu ca şi el, şi el mă are pe mine aproape ca pe un Dumnezeu, mă fericeşte în gândul lui şi-şi plânge durerea. Zestrea lui cu care a venit în viaţa pământeană, nu i-a dat posibilitatea să facă nici o treabă. Porcul caută mereu în pământ şi umblă de colo-colo, ca să găsească ceva. Aşa e şi cu bietul om, care vine cu zestre grea: caută numai murdării şi noroaie şi nu găseşte nimic. Şi totuşi, dacă ar avea un gram de voinţă, s-ar putea ridica măcar o treaptă. Trebuie ca voinţa să fie speculată la maximum. Acum, vorbiţi cu el! 

Veronica: - Moş Ioane, mă cunoşti? Ioan Petreanu: - Nu te cunosc! 

Veronica: - Ţi-aduci aminte de croitoreasa Tudora?

 Ioan Petreanu: - Da. 

Veronica: - Eu sunt Lica, fata ei... (Moş Ioan a tresărit, amintindu-şi ceva). 

Ioan Petreanu: - Ai venit la noi... Unde-i mama ta? Tu erai mititică atunci, cum de-ai ajuns la noi?!

 George: - Siu, ce vede el, de e aşa mirat? 

SIU KARTA: - Aici este secretul! L-am făcut să vadă partea spirituală a prietenei noastre, nu trupul. Veronica este ieşită din trup, ca să fie văzută mai bine. 

 Ioan Petreanu: - Cum, nu eşti moartă?! 

Veronica: - Nu, moş Ioane, eu sunt în trup şi am ieşit o parte, ca să mă vezi mai bine. 

Ioan Petreanu: - Ei, fata moşului, de când am rupt-o cu viaţa Pământului, mereu sunt ameţit şi beat, cum am fost în ultimele clipe ale vieţii; niciodată nu sunt treaz şi nu pot deosebi binele de rău. Unii spun că sunt fericit, că de-abia nu simt greul locului în care sunt. 

Veronica: - Unde stai, moş Ioane? 

Ioan Petreanu: - Aiurea!... Unii spun că sunt în partea chinurilor, dar eu nu-mi dau seama. Tot e mai bine ca pe Pământ! Sunt sub noi chinuri îngrozitoare! Se spune că sunt chinuri sfâşietoare. Îl întrebam eu pe unul: “Dar cine-i chinuie?” Şi mi-a răspuns: “Propriile lor fapte cu care au venit aici!” Tu ştii, fata moşului, că nu făceam nici un rău la nimeni; la Biserică nu mergeam - că eram beat, nu posteam - că nu aveam după ce bea apă, nu furam - că aveam destul şi afară de soţia mea, nu am cunoscut pe alta. Beam doar şi câte datorii am lăsat în urmă de la bietul meu “gâtişor”!” Săracii, copiii mei, cât au muncit ei, ca să scape de datoriile pe care le făcusem!... Nu m-am dus la locurile de chin cele mari, ci am intrat în Lumea largă a zăvzăucilor... 

Veronica: - Dar ce înseamnă “zăvzăuc”, moş Ioane? Ioan Petreanu: - Oameni care au venit în lumea asta de patimi, aşa cum sunt eu. Am băut mereu, m-am văzut îmbătat, mereu beat, am murit şi mereu şi acum, parcă sunt beat. Câteodată, parcă mai am momente (minute) liniştite şi parcă încep să mai văd ceva în jurul meu şi atunci aflu că mai sunt şi alţi oameni, mii şi milioane, împărţiţi pe merite şi fapte şi am mai auzit că mai este o Lume unde ar fi Dumnezeu. Îmi închipui că sunt în Tudor, tot mereu beat, că dincolo de comuna mea mai sunt comune mai bogate, cu oameni care locuiesc ca şi mine, mai fericiţi, mai puţin fericiţi, ştie Dumnezeu... Doresc să fiu mereu ameţit, beat...să nu mai aud văicărelile şi disperările. Am aflat că tare mai sunt mulţi chinuiţi - sub noi! Unii mai ies câteodată şi au aşa o duhoare urâtă în ei, că fug de ei, să nu-i văd!... 

George: - Ai vreo ocupaţie, vreun rost?

 Ioan Petreanu: - Păi, spusei: nici nu ştiu ce-i cu mine, nici unde sunt, decât că permanent zac în ameţeala asta şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt în duhoarea ălora şi nu stau în chinul lor. Îi văd uneori, că ies cu iuţeala fulgerului!... Te pomeneşti că vin la voi, să vă facă rău!... Se întorc câteodată veseli şi satisfăcuţi, alteori trişti şi posomorâţi, ca şi cum le-a reuşit ceva şiatunci, zic şi eu: “Mulţumesc Doamne, că am murit beat şi că nu împrăştii ca ei, atâta duhoare!” 

Veronica: - Moş Ioane, dar Verif unde este?

 Ioan Petreanu: - Tot cu mine. 

Veronica: - Dar cu Tuc, ce-i? Unde este? 

Ioan Petreanu: - Măi, fata moşului... (caută să-şi amintească)... criminalul acela, parcă e din familia Ioneştilor... Cred, că e sub noi... Pe unde stau eu, sunt numai turmentaţi. Parcă am fi legaţi la ochi, tot mereu lovindu-ne unul de altul. N-am făcut nici bune, nici rele...dar acum... 

George: - Vrei să spui că acum, sunteţi la un loc, mai mult cei ce aţi băut? Ioan Petreanu: - Da, da! “Cei cu păhărelul”! Suntem la un loc, dar să ştii, că suntem veseli uneori! 

George: - În Numele Părintelui Ceresc, să ţi se vadă culorile spirituale de bază! Veronica: - Săracul!...Interesant!... De sub sâni până la gât, e gri închis! Măi, moş Ioane, eu ştiu că nu făceai rău la nimeni şi erai corect! E adevărat, aveai grijă de gât, să-l ţii mereu “ud”, dar uite că ai şi ceva cenuşiu...închis acest cenuşiu, ce-i drept, dar oricum, e ceva şi asta! 

Ioan Petreanu: - Deh, fată! Deh! 

Veronica: - Dar pe Mântuitorul L-ai văzut, moş Ioane? 

Ioan Petreanu: - L-oi fi văzut, dar nu-mi aduc aminte! Cică avem fiecare câte un conducător, care ne conduce la El, dar eu nu ştiu! M-o fi părăsit, atunci când am părăsit Lumea Pământului... 

George: - Auzi, Siu, ce spune! Crede că avea un conducător, când era în trup. 

Ioan Petreanu: - Nu asta am vrut să spun! Vreau să spun că după ce ieşi din trup, se zice că un conducător te duce până la El, dar eu nu ştiu să fi fost, că eram beat-turtă!... 

George: - E adevărat ce spune el, Siu? 

SIU KARTA: - E adevărat, dar ştii cine te prezintă în faţa Marelui Guvernator Divin? Partea cea mai bună a spiritului tău! 

George: - Adică, dacă ai ceva bun în tine? 

SIU KARTA: - Trebuie să ai, oricât de puţin, măcar o scânteie... şi după ce te prezintă, scânteia se duce la locul ei şi restul se duce la locul lui, care îl atrage cu toată zestrea lui. 

George: - Stai! Această scânteie o au şi “negrii”? Au scânteia şi cele mai rele spirite? 

SIU KARTA: - Oricum ar fi, o cât de mică “scânteie” tot are în el. Este imposibil ca orice om să nu aibă o “scânteie” de lumină în el şi acea scânteie îl atrage de a primi prima judecată în faţa Tronului. Când ajunge în faţa Judecătorului, să se închine în faţa Divinităţii, “scânteia” pleacă din el, iar el îşi primeşte sentinţa automat, fiind fixat în momentul prezentării, în locul de care este atras. Cu cât fixarea este ma adâncă, cu atât negreala este mai pronunţată. După închinare şi după ceea ce vede el în drumul lui la dus şi întors, cu atât chinul este mai mare, căci vede frumuseţile celor ce au lumină. George: - Se chinuie, pentru că vede ceea ce el nu a crezut că exista şi totuşi, reîntorcându-se la locul lui, continuă să facă rău.

 SIU KARTA: - Da, da! Asta-i zestrea lui, asta-i concepţia lui, în care se menţine constant. Dacă cineva a fost criminal - de pildă - el nu are linişte în locul lui, până nu găseşte între pământeni un criminal ca el, pe care, mai tare îl împinge la crime, având prin aceasta, mari satisfacţii. Veronica: - Acum, nu ţi-e mai bine, moş Ioane? Parcă eşti mai luminat!... Ioan Petreanu: - Sunt, fata moşului! Parcă trăiesc şi eu printre oameni! Parcă m-am trezit dintr-un somn! 

George: - Nu înţeleg cum poate un spirit “greu”, să străbată straturile superioare! Contravine Legilor atracţiei! SIU KARTA: - Prin “moartea” fiecăruia, se face o excepţie, tocmai spre a se putea pronunţa SENTINŢA PERSONALĂ. 

George: - Şi la cât timp după moarte, este dus în faţa Tronului? 

SIU KARTA: - La un timp oarecare... Nici eu nu ştiu precis! Diferă de la spirit la spirit... George: - Îi conduce cineva, sau merg singuri? 

SIU KARTA: - Numai cei ce sunt curaţi, buni, cei ce au prieteni în Lumea spirituală, numai aceştia pot fi conduşi; restul, merg singuri. Cei murdari sau totalmente răi, sunt atraşi de Tronul Slavei printr-un ordin general şi permanent, dat de Guvernatorul Suprem. Dacă vrei, este o abatere de la Legi, dar aceasta numai pentru câteva clipe. Cum s-a rupt firul, este atras, şi imediat se întoarce, stă un timp pribeag şi după un număr de zile, se duce la locul lui. Are această libertate pentru a face câteva ture printre pământeni, între locul rupturii şi cel al fixării, pentru ca apoi, să se întoarcă la locul fixat. 

George: - Există spirite “grele” în locurile de chin, care să fie atât de fixaţi în locul lor, încât să nu poată veni niciodată între pământeni? SIU KARTA: - Cum să nu! Sunt spirite atât de “grele”, încât, nici o chemare nu-i poate aduce pe Pământ. 

George: - Adică, dacă noi am chema unul “greu”, nu ar veni?

 SIU KARTA: - Nu! 

George: - Ce zici, dacă am face o dată o călătorie printre cei “grei”? N-ar fi posibil? 

SIU KARTA: - Greu lucru! Nu vă sfătuiesc! 

Veronica: - Ei, moş Ioane, dar foame îţi este? 

Ioan Petreanu: - Niciodată, moşule! Nu mi-e nici foame, nici sete! 

George: - Siu, cum e asta? El nu are stomac, nu are organe care trebuie să- şi îndeplinească funcţiunile lor? 

SIU KARTA: - Chiar dacă ar vrea să mănânce, nu ar avea ce! 

George: - Tu, în stratul tău, ai foame? 

SIU KARTA: - Am şi avem şi ce mânca! Ceea ce avem noi, sunt substanţe potrivit substanţei noastre fiziceşti, spirituale. Noi vedem - de pildă - fructe, le dorim şi le mâncăm, sau facem sucuri de fructe şi ne satisfacem dorinţa. 

George: - Dar chinuiţi de foame, există în Lumea spiritelor? 

SIU KARTA: - Sunt, îndeosebi aceia ce în viaţă nu au întins mâna cuiva. Sete au şi cei în trup şi cei în spirit. Ambele tabere pot avea sete de mai multe feluri. Să vorbim de lumea din chinurile mari: FOAMEA. Foamea e îngrozitoare! Foame de tot ce ai avut în viaţă şi acum nu mai ai; de tot ce ai mâncat şi acum nu mai ai, de tot ce ai văzut frumos şi acum nu mai vezi; foame chinuitoare există şi prin faptul că există Lumi care au bunătăţi de mii de ori mai felurite, bogate şi gustoase, iar tu nu le guşti. SETEA - groaznică, chinuitoare este setea! În chinurile groaznice, ai dori o lacrimă de pe Pământ, o lacrimă de apă şi nu o ai; există o sete după aerul curat din lumea Pământului şi acum nu îl mai ai; chinuitoare este setea după lumina soarelui, pe care ai avut-o şi acum nu o mai ai; chinuitoare este setea de libertate pe care ai avut-o pe Pământ şi acum eşti încătuşat de Legile fixării tale; chinuitoare este setea de a cunoaşte treptele fericirii, pe care nu le poţi urca; chinuitoare este setea de a avea pe cineva prietenos lângă tine şi nu-l ai... Toţi sunt duşmani între ei, toţi sunt străini unii de alţii; nimic odihnitor, nimic frumos nu ai! Vrei mai mult? Mai mult, nu ştiu să-ţi prezint! 

George: - Aşa se explică faptul că ei doresc raiul pământesc, decât cel în care sunt ei. 

SIU KARTA: - Este clar, că de milioane de ori, viaţa pământească este mai plăcută pentru ei, decât chinurile în care stau.

 George: - Moş Ioane, ai băgat ceva în gură, de când ai murit?

 Ioan Petreanu: - Nu, taică! Câteodată vine câte un miros, care parcă mă satură, dar nu-mi dau seama ce-i şi de unde vine. 

Veronica: - De unde vine mirosul, Siu?

 SIU KARTA: - Din pomenile celor dragi ai lui de pe Pământ, care se fac pentru el... Orice milă pe care o faci pentru cel plecat din trup, este ca o hrană inexplicabilă pentru cel în spirit, după cum a şi spus. 

Veronica: - Mulţumim, moş Ioane, pentru răspunsuri, şi-ţi dorim luminare! 

Ioan Petreanu: - Nu, nu, fata moşului, să nu mă lumineze, să mă lase aşa cum sunt, pentru că, dacă mă luminează, îmi văd mizeria în care sunt şi chinul meu ar spori. Mai bine, aprinde-mi o lumânare... 

Veronica: - Bine, moş Ioane, îţi promit! Mergi în pace! I-am mulţumit şi lui Siu şi au plecat."Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

PETRACHE LUPU I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 9 August 1977 M O I S E Cel mai mare proroc evreu din Vechiul Testament - argintiu sclipitor cu un triunghi echilateral pe frunte, cu bec luminos pe centru; - Stratul VIII.

 Azi pe la orele 18,30 am discutat cu Veronica despre minunile de la Maglavit cu Petrache Lupu şi mi-a povestit cum, cu ochii ei a văzut cum acesta a ridicat cu mâna din pat o paralizată din naştere în vârstă de 21 de ani, venită la Maglavit special din Iugoslavia spre a fi vindecată de Petrache Lupu. 

- Sunt convins, i-am spus eu lui Veronica, că prin el, prin Petrache Lupu a lucrat un spirit deosebit de puternic. În momentul când am rostit aceste cuvinte, am simţit pe spate între umeri, o pecete fierbinte, care imediat a devenit rece, dându-mi fiori reci pe şira spinării care se repetau mereu, mereu, fără contenire. 

I-am propus atunci Veronicăi să cerem binecuvântarea Părintelui Ceresc pentru a cunoaşte pe acela care a lucrat prin Petrache Lupu, precum şi semnificaţia celei peceţi şi a acelor fiori pe care iam simţit, fiind cu totul ceva neobişnuit. Veronica închise ochii. După circa două minute:

 -A apărut Drumul de Lumină… se disting două persoane. Acum le văd clar: este Calemnis şi încă cineva necunoscut… Invitatul este îmbrăcat asemenea lui Calemnis, cu acea pânză albă înfăşurată pe corp şi aruncată pe spate ca tribunii romani… I-am salutat. Calemnis ne-a răspuns cu binecuvântarea obişnuită.

 Necunoscutul: - În numele Părintelui, al Tatălui Savaot, fiţi binecuvântaţi copii mei, fraţii şi prietenii mei. Aţi vrut să cunoaşteţi pe acel ce a lucrat prin Petrache Lupu. Vibraţiile voastre au ajuns până la mine şi iată-ne acum faţă în faţă. Eu sunt! Numele meu îl ştiţi din scrierile voastre vechi: Moise. 

Dublura mea a fost şi în Aron şi în Moise, iar cel ce se numeşte Petrache Lupu este tot dublura mea. Am lucrat un timp prin el, căci el era haina mea prin care m-am putut manifesta. Am lucrat un timp, apoi m-am retras scârbit de abuzuri, de cămătăriile şi ipocriziile care roiau în jurul meu. 

Am intrat în Petrache Lupu în momentul când el a început să vorbească, pentru că după cum ştiţi el a fost mut din naştere. M-am arătat lui. Eu am fost „moşul cu haine mătăsoase şi barbă” care m-am arătat lui, iar el îmi spunea „tată”! Nu întâmplător cei din jurul lui îi spuneau că „tu şi Moise sunteţi cei mai mari”. 

Simţeau şi cei din jur prezenţa mea. Ori de câte ori era nevoie, când trebuia să vorbească ori vindeca, intram în el şi putea face minuni. Acum a rămas singur, am părăsit lucrul cu el, scârbit de ceea ce se petrecea în jurul lui, de cei ce profitau de el, îmbogăţindu-se prin furt din banii şi bijuteriile care veneau la el. 

George: - Vei mai lucra cu el?

 Moise: - Nu! Nu peste mult timp îl voi lua la mine. El este o părticică din mine, din spiritul meu. Eu sunt totul. El singur e sărac, nu are decât atât cât are esenţa lui. 

George: - Ai rostit binecuvântarea către noi în numele „Tatălui Savaot”. Eşti primul care rosteşti acest nume. De ce nu te-ai prezentat în numele lui Iisus Hristos, al Marelui nostru Dascăl? 

Moise: - Dar Tatăl şi Fiul nu sunt aceeaşi esenţă? Nu sunt amândoi aceeaşi lucrare? Eu când am venit pe pământ primele dăţi am venit în numele Tatălui Savaot. Pe atunci Hristos nu ţâşnise din Tatăl. Am fost trimis chiar de Tatăl, aşa încât eu de el sunt legat. 

George: - Dar lucrarea prin Petrache Lupu, cum ai făcut-o? Cine te-a pus? 

Moise: - Nu m-a pus nimeni. Eu am cerut Tatălui Savaot să mă manifest în această ţară, care ştiu că are trecere în faţa Tronului de Lumină. Şi eu m-am alăturat celor ce iubesc ţara aceasta şi de aceea am lucrat în ea prin dublura mea. 

George: - Mai ai şi alte dubluri şi prin alte părţi? 

Moise: - Nu. Petrache Lupu e singura. Am dorit să lucrez, dar acum m-am retras. Nu voi mai iniţia acum nici o lucrare până ce nu-mi va spune Tatăl Savaot. 

George: - Încă ceva iubite părinte: ce a însemnat pecetea fierbinte şi apoi rece pe care am simţit-o între umeri?

 Moise: - Nu eu am provocat, dar am să vă explic ce s-a întâmplat. Voi când aţi discutat de lucrarea mea cu Petrache Lupu, vibraţiile voastre au ajuns la Tronul de Lumină care a fost autorul propriu-zis al acestei lucrări, astfel încât ceea ce tu ai simţit a fost chiar un răspuns ce a venit chiar de la Tronul de Lumină. Şi cu aceasta vă lăsăm! Rămâneţi în pacea Tatălui Savaot!

 Bucureşti, 10 august 1977 M I R E A C L I (Moise cel de ieri) În cercetările noastre, iată a apărut o contradicţie. La 2 ianuarie 1965, la chemarea noastră a venit Moise având culoarea spirituală gri închis, fumurie, pentru ca ieri să apară alt Moise argintiu sclipitor din stratul VIII, faţă de primul diferit, căci era din stratul VI. Am cerut lămuriri cuvenite acestei contradicţii. 

La chemarea noastră s-a prezentat aceleaşi persoane de aseară; Calemnis şi Moise. I-am salutat, Calemnis a rostit binecuvântarea, dând cuvântul lui Moise. Moise: Iubiţii mei copii, socot normal că aţi deschis Drumul din dorinţa de a cunoaşte adevărul. 

După cum v-am spus, aţi înţeles că eu am avut mai multe dubluri. Eu ca spirit sunt rădăcina celor trei dubluri ale mele, Aron, Moise şi Petrache Lupu. Eu din locul meu niciodată nu m-am desprins şi numele meu este MIREACLI, care înseamnă părticică ruptă din Colosul de Lumină. 

Moise cel scris în Biblie, care a trăit în mijlocul poporului evreu şi a fost plăcut Tatălui Savaot, cu adevărat că a fost părticică din mine, dublură de-a mea, dar nu întregul. El a rămas Moise pe veci, acceptând dublura mea să rămână în mijlocul poporului căruia a fost trimis. În marea lui iubire pentru Dumnezeu şi neam s-a contopit în ceea ce înseamnă iubire de fraţi decât de Dumnezeu. 

Tatăl a acceptat să rămână pe veci lumină poporului iudeu, care deşi şovăielnic, totuşi a crezut într-un singur Dumnezeu atotputernic, milostiv şi lucrător, după cum a şi văzut în nenumăratele minuni făcute prin acel Moise de atunci. 

Aţi mai vrut să ştiţi unde locuiesc ei, adică Aron şi Moise. Ei bine aflaţi că atât Aron cât şi Moise au fost fixaţi în stratul al VI-lea. 

George: - Şi nu se vor mai reîntrupa spre a reveni să se contopească cu tine care eşti în VIII? 

Mireacli: - Vor mai veni pe pământ dar nu acum, ci mai târziu. Cât despre recontopirea cu mine, aceasta nu mai depinde de mine, ci de ei, dacă vor reuşi prin efort, printr-o nouă coborâre pe pământ să ajungă să redobândească locul în care sunt eu spiritul de bază. 

George: - Acum e clar! Îţi mulţumim! 

Veronica: - A întins mâinile în semn de binecuvântare şi s-au retras amândoi." Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii  

PLATON I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 24 iulie 1977 PLATON Filosof grec (429-347 î.e.n.) - argintiu cu triunghi pe frunte - Stratul IV. 

Am cerut binecuvântarea Părintelui Ceresc de a discuta cu marele filosof al antichităţii grecești: Platon. 

Veronica: - S-a deschis Drumul de Lumină… disting doi bărbaţi: unul este Calemnis, preotul egiptean, celălalt este invitatul nostru. Amândoi sunt îmbrăcaţi în alb ca romanii… Discută ceva între ei. Acum Calemnis vrea să vorbească… 

Calemnis: - În numele Luminilor, în numele Înălţării şi a Profunzimii, în numele Aceluia prin care ne-aţi chemat la voi, eu Calemnis, vechi prieten al vostru, bătrânul egiptean, am fost hărăzit să însoţesc pe chematul vostru pentru a întări încrederea voastră în măreaţa lui gândire şi în cele ce o să vă spună. E un sfetnic luminat, este un puternic far printre înalţii înţelepţi ce au fost cândva vii pe planeta voastră. Acum îi dau cuvântul! I-am mulţumit lui Calemnis şi am rostit salutul cuvenit. 

Veronica: - Platon deşi are un aer sever, are totuşi un chip blând, cu trăsături pline de frumuseţe, pline de pace, ochi plini de bunătate… 

Platon: - Iubiţii mei, vă mulţumesc că aţi transmis dorinţa voastră spre Acela care priveşte totul, aprobând unirea şi apropierea noastră. Cei care se iubesc între ei, pe nuanţele înălţării, ale cunoaşterii, nu au distanţe între ei. Spaţiile devin neputincioase. Nu mi-a fost greu deloc să privesc spre voi şi spre toţi care tind către aceleaşi pătrunderi şi au aceleaşi dorinţe de cunoaştere.

 Dorinţele comune care au acelaşi sens, atât în raza de lumină cât şi în cele care sunt posedate de întuneric, se atrag, se unesc, se desăvârşesc încărcând lucrătorul cu ceea ce lucrează. Şi eu când eram ca voi pe acest ghem, pe care şi voi locuiţi, de mic copil am avut preocupări care nu sunt proprii unui copil.

 Simţeam că mă trage ceva ca să descopăr, să citesc, dar bâjbâiam şi nu găseam. Aveam o atracţie spre oamenii maturi, dar nu mă mulţumeam. Doream mai mult, şi nu ştiam ce să găsesc. Ani şi ani m-am frământat, am ajuns la nebunie, m-am lăsat legănat de turbate valuri, crezând că în furia lor am să găsesc ceea ce simțeam că trebuie să găsesc.

 Mă întrebam: De ce e viața hărăzită pe acest tărâm, pentru ce am venit s-o cunoaştem, dacă totuşi e încuiată? Îmi puneam întrebări de unde am venit, pentru ce am venit, şi unde vom merge - şi de vom ajunge, cum ne vom simţi într-un loc necunoscut? Zi de zi, ceasuri după ceasuri, ani de-a rândul, am cercetat, am meditat, mam înfuriat pe Acela care încuiase acele înălţimi gigantice, forţe spre care simţeam o atracţie deosebit de puternică. 

Ştiţi şi voi câte ceva despre bietul Platon, bătrânul Platon. Dar frământările lui, urcuşurile şi căderile lui nimeni niciodată nu le-a cunoscut, pentru că e foarte greu să vorbeşti de tine. Am strecurat câte ceva pe hârtii şi pe inimile dragilor mei prieteni şi apropiaţi, dar totdeauna mă furişam în gândurile mele socotind că nu pot fi înţelese chiar şi de cei mai sinceri amici. 

Şi acum când văd frumuseţea culorilor, a formelor, a muzicii şi a înălţărilor în care mă aflu, sunt revoltat pe acei care nu reuşesc întocmai ca mine să se ridice la nivelul cunoaşterii, a marilor secrete în mâna cărora stă cheia adevărului. Degeaba am simţit chemare dacă nu am ştiut să mă ridic la nivelul chemării. Şi acum regret. 

Adevărata filozofie este înălţarea prin gândire, dar nu te poţi înălţa până nu ajungi la puritatea formelor, culorilor şi muzicii lumii care te înconjoară. În cuvintele umane nu se pot descrie oricât te vei strădui, întrucât gândirea nu este pipăibilă, iar adevărurile sunt greu de pătruns. 

Dar repet, orice gânditor şi lucrător al filosofiei, de el depinde înălţarea şi pătrunderea în miezul armoniilor din forme şi culori şi pentru ca să nu-i dea o înfăţişare greşită, trebuie un efort din partea lucrătorului. Ce pot să vă spun eu vouă? E aşa de mult, e aşa de nepătruns în aceste uriaşe frumuseţi, că nu poţi să le împarţi, nu poţi să le dai forme, nu poţi să le cuprinzi în cuvinte!... 

George: - Vrei să ne spui în ce stare te afli? 

Platon: Sunt în Stratul VI şi nu dau alt termen, pentru că voi aşa cunoaşteţi. 

George: - Dorim să-ţi vedem acum baza spirituală! 

Veronica: - Alb argintiu, cu triunghi pe frunte… 

Platon: - Nu vă miraţi dragii mei. Prin efort am primit ceea ce vedeţi voi. Nimic în lumea terestră nu m-a acaparat, deşi totul am iubit, totul am studiat, închinându-mi din copilărie până la ruperea mea cu pământul, anii toţi, chemării pe care o simţeam că mă atrage. 

George: - Ai mai venit pe pământ de atunci? 

Platon: - Nu, n-am avut de ce! 

George: - Ai mai vrea să revii pe pământ? 

Platon: - Nu, nu am pentru ce veni. Ştiinţa a avansat, oamenii au devenit pretenţioşi şi vor să cunoască mult fără muncă, iar dacă se trezeşte careva să scormonească necunoscutul, este luat drept dement… I-am mulţumit pentru răspuns. 

Platon: - Fratele meu Calemnis, să încheie discuţia noastră, iar eu vă rămân prieten, sfătuitor şi îndrumător cât veţi mai păşi pe pânza vieţii voastre. 

Calemnis: - Fiţi binecuvântaţi de Cel prin care am venit la voi şi vă îmbrăţişez cu părintească iubire!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

MAHOMED I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 23 iulie 1977 M A H O M E D (570-632)
 Întemeietorul islamismului - argintiu cu triunghi pe frunte - Stratul VI.

Am cerut binecuvântarea Părintelui Ceresc pentru a discuta cu întemeietorul religiei islamice, „Profetul lui Allah”, Mahomed.

Veronica: - S-a deschis Drumul de Lumină… disting două persoane: primul este Calemnis, prietenul nostru, cel de-al doilea este pesemne invitatul nostru Mahomed… 

Nu-i prea bătrân… este îmbrăcat ca un roman, înfăşurat într-o pânză albă, are o mică barbă… părul scurt, expresie de om bun, blajin, ager în priviri şi foarte vioi… Parcă ar fi mai mult oştean decât prooroc…I-am salutat. 

Calemnis: - În numele Tronului de Lumină, cer binecuvântare pentru voi, copii şi prietenii mei! Vorbiţi cu invitatul vostru! 

Mahomed: - Allah cel ce stă pe Tronul de Lumină să vă dea vouă pace şi putere, iar eu vă îmbrăţişez pentru simpatia ce o aveţi faţă de mine! 

Mulţumesc că aţi avut pentru mine drag să deschideţi drum. Am mare plăcere de a vorbi cu voi. Această plăcere mi-a deschis-o simpatia voastră pentru mine. 

Cei care primesc radiaţii din lumea biruitoare, nu mai au graniţe între ei ca neam şi religie, aşa cum e de fapt în Lumea Biruitoare.

Deşi la noi suntem familii de acelaşi gând şi lucru, de acelaşi neam, totuşi graniţe nu există. Plăcerea şi voia bună predomină peste toţi, de aceea voi fiind captivaţi în raza lucrătoare universală, chemaţi din toate religiile, pentru a vă îmbogăţii în cunoştinţe de la fiecare. 

Vă daţi voi seama că primiţi puţin? Este foarte mult că pătrundeţi în necunoscut şi aceasta este cea mai frumoasă înălţare care desfată cel mai mult spiritul. 

Spun asta ca unul care am trăit când am fost pământean ca voi. Prin pătrundere şi înălţare, am putut pune peceţile plăcute Celui care îmi deschidea şi mie drum liber să văd, să aud şi să înţeleg pentru poporul din care mă trăgeam şi pentru toţi aceia care vor crede prorociilor mele. 

George: - Înţeleg că şi tu ai fost medium, din moment ce ai văzut şi ai auzit spirite. 

Mahomed: - Da! Am fost un medium care am primit mesagii înalte, iar discipolii mei mi-au zis „Profetul lui Allah”, cum bine ştiţi şi voi.

 De ce? Pentru că vedeau că prin mine Allah îşi trimite voia Lui între oamenii pământeni. 

Nu m-a ucis nimeni, dar am suferit destul. Suferinţa e dulce când o accepţi pentru Allah şi pentru semenii tăi. 

Capitala poruncă a lui Allah, a fost iubirea celui de lângă tine, celui căzut pe cale, iubirea celui străin de tine şi pentru că am ascultat ca un devotat rob supus, am primit de la Allah trecere între mulţi alţi lucrători în lumina adevărului şi în binele semenilor. 

Acum mă desfătez în – aşa cum voi numiţi – Stratul VI, cu toţi aceia care au lucrat cu prisosinţă la cele poruncite de Allah prin mine şi cei care nu s-au ridicat unde eu sunt, mă pot coborî eu cu plăcere între ei, ducându-le din minunatul climat în care mă găsesc, ca o cinste, ca un răspuns al înţelegerii şi acceptării celor scrise de mine. 

Merg până în Stratul III, pentru că esenţa mea a fost iubirea şi caut şi acum să-mi manifest iubirea faţă de cei ce nu s-au ridicat la nivelul meu, dar totuşi au lucrat şi ei în respect şi iubire faţă de semeni… 

George: - Totuşi urmaşii tăi au abuzat de religia pe care le-ai lăsat-o şi s-au dedat la crime şi jafuri. Nu numai ţara noastră, dar şi alte ţări, au avut de suferit secole de-a rândul de pe urma jafului practicat de adepţii tăi. 

Mahomed: - Eu nu am propovăduit niciodată furturi şi jafuri. Acesta a fost abuzul făţarnicilor şi impostorilor, care sub pretinsa credinţă în Allah, singurul Dumnezeu adevărat, îşi manifestau dorinţele lor de stăpânire şi înavuţire.

Nu numai mahomedanii au dus războaie în numele lui Allah, şi în numele lui Hristos, aşa zişi creştini au jefuit şi subjugat alte popoare, prădându-i şi răpindule libertatea sub masca încreştinării. 

George: - Dorim acum să-ţi vedem culorile de bază! 

Veronica: - Alb argintiu, cu un triunghi mare pe frunte, cu latura de cca. 20 cm. În mijlocul triunghiului străluceşte un punct luminos… 

George: - Dorim să ştim câmpul luminii. 

Calemnis: - La metrul vostru, Mahomed are 1,85 m, rază de acţiune luminică. 

George: - Vă mulţumesc prea iubiţii noştri!" 

Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

DOSTOIVESKI I Cercetari in lumea nevazuta

8 Februarie 1966 F.M DOSTOIEVSKI - alb cu triunghi - Stratul V (vine din IV)

 Veronica: - Frumos bărbat!... Frunte nici prea mare, nici prea mică… totul armonios! Sprâncenele au ceva aparte, o curbură largă foarte frumoasă… Pare dinamic. E îmbrăcat într-o tunică cu guler înalt de cavaler, verzuie cu pantaloni strâmţi pe picior, capul descoperit, nu se vede că are părul lung, are şi barbă acum. Uneori are, acum nu, dar mi se pare firesc asta… L-am salutat.

 Siu Karta: - În numele Părintelui Luminii cu a cărui încuviinţare venim la voi, să fiţi binecuvântaţi preaiubiţii noştri! Aţi chemat pe acest frate al nostru, poftiţi! Vorbiţi cu el! 

Dostoievski: - Dragi prieteni şi fraţi ai aceluiaşi Părinte, fii ai aceluiaşi Tată, slujitori ai aceluiaşi Stăpân! Vă mulţumesc pentru preţuirea ce o aveţi pentru mine, pentru dragostea pe care mi-a arătaţi. Marele Maestru, Guvernator şi Stăpân a toate, care a permis venirea mea la voi, să vă binecuvânteze pe voi, dorinţele voastre, năzuinţele voastre să vi le clarifice, să vi le lumineze, să vi le arate nuanţate, cât mai perfect spre bucuria voastră şi spre preamărirea Lui. 

Cunosc inundaţiile Divinităţii care pot veni peste cineva. Păcat! Păcat că nu aveţi timp, dar nu aveţi nici oameni. Cui să daţi cele prezentate vouă? Cui? Ce trăsături să le dai, să le poţi scoate la lumină? Pentru acest timp aşa de înghesuit, pentru acest orizont aşa de sufocant, pentru oameni încâlciţi şi cu solzi, pentru aceasta nu veţi fi traşi la răspundere, că aţi putut mai mult şi nu aţi făcut. 

Deşi opaiţul este mic, vă străduiţi sub palida lui lumină să mâzgăliţi câte ceva. Şi asta e mult! Dar să nu fiţi niciodată mulţumiţi şi să nu credeţi că aţi făcut totul. Spuneţi-mi, de ce m-aţi chemat. 

George: - Să-ţi ascultăm gândurile, părerile, aşa cum ai şi început să o faci, să-ţi cunoaştem meditaţiile, reflecţiile la cele ce vor fi, la cele ce au să urmeze. 

Nu vrem să facem din cercetările noastre nişte şedinţe cu câteva întrebări monotone şi stereotipe. Am vrea ca fiecare din cei chemaţi să-şi prezinte gândurile lor de vârf şi mai ales m-ar interesa să ştiu care este problema cea mai importantă pe care o consideră un gânditor care acum se odihneşte în locurile celor din Împărăţia Luminii. Mă înţelegi, cred? 

Dostoievski: - În viaţa pământeană, prin condeiul meu, am biciuit, am căutat să fac educaţie, arătând şi culmile, şi şesurile, şi prăpăstiile vieţilor oamenilor. Am dat celor ce au ştiut să mestece lucruri mai tari, după puterea lor: filozofie. Mă inundau ideile pe care adesea nu pridideam să le pun pe hârtie. De când am venit în această lume am învăţat şi de-abia că n-am ajuns să cunosc decât prea, prea puţin… 

Cât de mărginită e mintea pământeană, cât de mic e omul terestru şi cât de uriaş poate să fie acest univers al spiritualităţii ale cărui margini socotesc că nici însuşi Marele Guvernator nu le cunoaşte!... Ceea ce m-a făcut să-mi văd micimea este dreptatea care domină în lumea spirituală prin legile care se manifestă neschimbat, în tot şi toate. E ceva aici care Pământul nu ştie… 

A I C I    N U  E X I S T Ă    M I L Ă! 

A I C I    E    D R E P T A T E! 

Expresia că cineva „e miluit” aici, e utilizată de oameni, de lumea terestră. Corect spus este că eşti „primit” şi aceasta nu este „o milă” ci o lege… lege care nu se schimbă niciodată!

 Dreptatea se aplică la toţi, nu se uită nici un nume, nici la naţiune, dreptatea se uită numai la caracter; după fondul fiinţei tale, a curăţeniei şi vredniciei din tine, după efortul pe care l-ai depus şi energia ce ai acumulato, după lumina spiritului tău, dacă această lumină există datorită unor eforturi mari… 

zic: după fondul fiinţei tale automat eşti îndreptat către ce îţi corespunde, către locul pe care îl meriţi. Aceasta m-a uimit, mecanismul divin, al Legilor. 

M-a uimit şi m-a făcut să-mi văd micimea. Poţi fi mare în lumea pământului, poţi să te baţi în piept cu o viaţă creştină; poţi să te uiţi în jur că nu eşti ca alţii şi că faci bine ce faci şi în fond poţi avea o josnicie care nu-ţi mai dă curajul de a-ţi căuta dreptul. 

Cine se bizuie şi se bate în piept că sunt creştini, că au fapte creştineşti, că au făcut milostenii, că au ajuns la jertfa de sine şi are fondul sănătos… aici pleacă umilit capul căci este trimis în locuri modeste sau aride. 

Am văzut în lumea noastră din aceia care nu ştiu ce înseamnă creştinism, care habar nu au cine a fost Hristos, şi ce a făcut pe pământ, dar prin faptul că au fost corecţi şi activi, au venit atât de înzestraţi şi cu o seriozitate demnă, cerându-şi pe drept … drepturile. 

A fi cinstit nu înseamnă că eşti atunci când oamenii te socoteşte cinstit. 

Cinste e atunci când tu vezi, când tu eşti convins că eşti şi numai tu o vezi! Asta îţi dă curajul să mergi cu demnitate la locul tău. (Toate acestea Dostoievski le-a spus apăsat şi într-un iureş atât de mare, încât abia mă ţineam de el stenografiind). 

Se spune: „Mare este taina creştinătăţii”, dar eu răspund: „Cât de mare poate fi această valoare, când omul caută să se cunoască pe el, dându-se cu încredere în slujba binelui, fiind sincer şi drept cu el şi cu cei din jur”! 

De aceea învăţ mereu. Mereu învăţ. Pe pământ am învăţat pe alţii, aici mă învăţ pe mine însumi şi mă minunez de GIGANTICUL MECANIC ce conduce aceste legi şi care se aplică automat, fiind în cea mai strânsă legătură cu fiinţa ce se prezintă, cerându-şi drepturile sau plecând ruşinat văzându-se cât de goală este. Ce vreţi să mă mai întrebaţi? 

George: - Cum vezi refacerea Pământului? 

Dostoievski: - Eu nu pot răspunde la asta! 

George: - Dar cine? Dostoievski: - Cel ce o cunoaşte! 

George: - Ai vrea să mai vii pe pământ?

 Dostoievski: - De ce? N-am ce să fac.

 George: - Cum asta? 

Dostoievski (mai apăsat): - N-am ce să fac! 

George: - Crede-mă că nu înţeleg!

 Dostoievski: - Nu am climat prielnic pentru mine. Eu nu pot sta încătuşat… de aceea nu am ce să fac… şi timpul nu-mi acordă o destindere. 

George: - Nici asta nu înţeleg: cum adică timpul nu-ţi mai acordă destindere? 

Dostoievski: - Sunt atât de greoi în expresii? E adevărat că eu vreau să se înţeleagă şi ceea ce gândesc. Asta-i marea mea greşeală, adică nu mai am timpul necesar pentru a mai depăna o viaţă. 

George: - Vorbeşti de parcă s-ar termina timpul. 

Dostoievski: - N-aş da viaţa ce o duc acum pe una de chin… George: - … şi poate fără folos. 

Dostoievski: - Poate fără folos şi pentru mine şi pentru alţii. 

George: - Unde erai când te-am chemat? 

Dostoievski: - În IV. 

George: - Şi locul unde îţi este? 

Dostoievski: - În V. 

George: - Şi în IV la cine ai fost? 

Dostoievski: - Venisem la părinţii mei 

George: - Dar tu cu cine îţi mai schimbi gândurile? 

Dostoievski: - Am un bun prieten, pe Calinic de la Cernica, şi mai ales pe prietenul vostru Voiculescu Vasile cu care mă înţeleg foarte bine. Alături de el îl invităm şi pe Shakespeare şi avem împreună sfaturi frumoase şi adânci. 

Prefer însă singurătatea. Gândurile le rotesc în mine şi în tot ce mă înconjoară. Rareori simţi nevoia aici să te pui la sfat. 

George: - Dar nu simţi nevoia să comunici ce simţi şi altora? 

Dostoievski: - E altceva aici. Nu mai poţi da altora ce ai… Într-un fel eşti mai singur… Să nu mă înţelegeţi greşit… Aici din cauza frumuseţii, din cauza extazierilor faţă de ceea ce te înconjoară, simţi nevoia să fii mai mult ingur, să te mişti în voie, să te hrăneşti, să te adapi din ceea ce îţi dă locurile. Aici nu ai nevoie să spui nimănui nimic… 

George: - Ştiu ce vrei să spui… Acolo nu e predanie şi învăţătură pământeană, predici şi conferinţe. 

Dostoievski: - Exact. Te vezi mic şi nu poţi da sfaturi şi învăţături. E adevărat, mai şi discutăm între noi dar mai mult ascultăm muzica spaţiilor, a naturii de la noi şi mai ales muzica din Stratul VI. 

Aici nu sunt dascăli şi învăţători… Cel mai extraordinar dascăl aici este natura…Ea ştie multe şi atât de multe ne învaţă! 

George: - Adică privind-o, înţelegeţi voi mult? 

Dostoievski: - Da. 

George: - Ai mai fost vreodată pe pământ? 

Dostoievski: - Nu ştiu! 

George: - Te rugăm să ne arăţi baza, fondul de care ne-ai vorbit! 

Veronica: - E un alb mat cum e lâna… şi are şi un triunghi… Ia vezi ce e în spatele triunghiului, trebuie să fie scris acolo… Dostoievski se uită sub triunghiul de pe piept. 

Dostoievski: - Hm!… Am găsit că am mai fost cândva o viaţă tare scurtă în Africa, fără nici un fel de activitate. Atunci am fost în IV. 

George: - Deci ai fost spirit pământean şi ai reuşit să urci în V. 

Dostoievski: - Da, am reuşit aceasta cu mare efort… Ştiţi prea bine cât am muncit pe pământ!

 George: - Ştim şi te apreciem. Lucrările tale le-am citit pe toate încă din studenţie. Te preţuiesc enorm. 

Dostoievski: - Acum plec. Fiţi benecuvântaţi! 

Veronica: - Au plecat!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii  

PAVLOV I Cercetari in lumea nevazuta

I.P. PAVLOV Mare savant rus al secolelor XIX-XX, descoperitorul reflexelor condiţionate şi necondiţionate, cercetător în medicină şi filozofie. - Alb luminos - Stratul VII 

Are un chip de preot, bunătate, fire blajină, o lumină aparte pe faţă, o aureolă de zâmbet luminos şi senin.

 - „Aici nu mai am nici un pacient. Aici nimeni nu mai are nevoie de tratamentul meu. 

Mă bucur că doar ce am intuit şi experimentat, s-a adeverit.

 Din trup fiind, am simţit existenţa ierarhiei celor fericiţi şi a celor ce sunt miluiţi, a celor ce strălucesc şi a celor ce se chinuie.

 Legile dreptăţii nu cruţă pe nimeni.

 Însuşi individul îşi atrage legile sub care el trebuie să rămână supus… 

Nimeni nu face asta. Totul se petrece între Legi şi toate se mişcă sub Legi” 

În ultima călătorie a venit din stratul VI.

 Siu Karta: - Arătați toate acestea celor ce au încercat să împuţineze valoarea marilor descoperiri, a celor ce au muncit şi au dat într-adevăr semenilor. 

Arătaţi că: L u m i n a   e s t e  r o d u l   m u n c i i!

 Însuşi Marele Mecanic Șef al Universului e Părintele Luminilor, prin gigantica Lui muncă…" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii