Cercetari in lumea nevazuta - Calatoria in ZEFIRIUS

București – 28 Februarie 1965
I O A N H R I S O S T O M,
G A L I L E O G A L I L E I,
S I U K A R T A,
F I L I P M I R L O N şi S E R A F I A T E Ş N I C

- “Călătoria în Z E F I R I U S” -

Ne-am rugat, mai întâi, cum totdeauna făceam când aveam de cercetat ceva. Am cerut cu insistenţă sprijin, binecuvântare şi aprobare de a pătrunde lucruri necunoscute; am făcut un apel - cum rareori am reuşit, către cele mai înalte locuri, unde vibraţiile noastre au limită de penetrabilitate şi am cerut să fie supravegheate cercetările noastre şi îndrumate pe etapele potrivite.

Ca întodeauna, m-am adresat în rugăciuni, Aceluia care-mi este Domn, Învăţător şi Stăpân: Iisus Hristos, Fiul Luminii, de care mă simt atras şi către care se îndreaptă cu o neegalată sete iubirea mea, setea mea de adevăr, dreptate şi frumos; Fiinţa în care sper, către care năzuiesc, pe care Îl aştept acolo unde El și-a fixat cu noi loc de întâlnire: drumul eforturilor neobosite.

Spre deosebire de alte dăţi, nu am chemat pe nimeni. Am cerut, doar, să coboare pentru o clipă, “cei ce au ascultat ruga noastră, mesajul nostru”. Mereu, cer să fim salvaţi, să vină, să cureţe asemeni plugarului, ogorul de buruieni şi bălării, pentru că nu poate ieşi rod curat în ţarina pământului nostru, până ce nu vor fi smulse din rădăcini şi arse, toate cele ce stânjenesc şi stăvilesc strădaniile
noastre.

După cum am spus, am rugat să vină cei ce ne-au ascultat, ca să ateste, că strigătele noastre nu sunt zadarnice. Trei minute să fi trecut şi Veronica anunţă venirea unui grup, format din cei cunoscuţi de noi: Ioan Hrisostom, Siu Karta, Filip Mirlon şi îngerul însoţitor al lui Veronica, discul lui Filip – Serafia Teşnic și Galileo Galilei. Eram curios să aud ce vor spune.

Luă cuvântul Ioan Hrisostom, marele Ierarh al Bisericii Creştine, ce avusese scaunul în Capadochia.

IOAN Hrisostom: - Eu, care am promis că vă voi ajuta în muncă, totdeauna voi avea grijă, spre a întinde o mână, pentru a vă împinge în frumuseţile cunoaşterii, după care demult suspinaţi.

Ştiu că bunul meu prieten Galilei, v-a povestit de măreţia, de frumuseţea culturii şi civilizaţiei, de avansarea şi superioritatea spirituală, de pe o binecuvântată planetă, numită ZEFIRIUS... Am discutat despre existenţa acestei planete, eu, care niciodată în viaţa mea pământeană nu am auzit şi nici nu am avut preocupările prietenului meu. 

Preocupările mele, sunt cunoscute: am căutat să cobor şi să ridic inimile celor mari şi mici, pentru a-i lega de un Tron, din care izvorăsc: înţelepciunea, lumina şi viaţa absolută, toate bucuriile! Dorind, insă, să privesc spre acele popoare atât de apropiate de Scaunul Măririi cu inima şi mintea lor, şi de aceea, făcând sfat, am hotărât să mergem să-i cercetăm, şi pentru a prezenta cele văzute, vom lua cu noi pe prietena noastră, spre a face o călătorie în Zefirius...

(La auzul acestor cuvinte, Veronica încercă un sentiment de teamă, pe care eu am căutat imediat să-l înlătur, chemând-o să-şi dea seama, de totalele asigurările pe care le avea, fiind laolaltă cu cei cunoscuţi de noi. Într-adevăr, componenţa grupului era cum nu se poate mai potrivită, pentru a nu-i fi teamă. Cum Galilei fusese mai rece cu noi, prezenţa celorlalţi completa şi promitea o siguranţă deplină).

George: - Şi unde veţi călători?

IOAN Hrisostom: - Vom merge să cercetăm planeta Zefirius, într-un oraş- capitală şi să facem o comparaţie între ceea ce este acolo şi Pământ. Acum, spune tu, prietene!

GALILEI: - Ce am de spus, e clar: este ceea ce am hotărât împreună, că este mult mai bine să vadă, decât să-i spun eu, pentru că văzând, va comunica,iar eu o conduc şi-i arăt. (Ne-am ridicat de la masă şi Veronica s-a întins pe pat, pentru a nu obosi trupul, care prin dedublare (desprindere parţială), avea să păstreze în el numai o parte din “întregul spiritual negativ”. Am învelit-o bine cu o pătură, pentru că atunci când a călătorit în straturi, la Poiana, extremităţile corpului ei se răceau.

Ceru să rămână descheiată la gât şi pentru că aerul curat favoriza bunul mers, am ţinut câteva clipe uşa deschisă, pentru că dădea direct afară. Se linişti, cu ochii închişi, şi redă cuvintele lui Ioan Hrisostom):

IOAN Hrisostom: - Acum, lasă-ţi haina trupului pământean şi vino lângă noi! (Ioan îi chema o parte din spirit. Cuvintele fură poruncitoare. Ceasurile indicau orele 21 şi 5 minute. O învăţasem, să spună tot ce face ea şi însoţitorii ei).

Veronica: - Am ieşit... Ioan este cu mâinile întinse spre mine. Am un veşmânt exact ca al lor, cum aveau grecii. (Veronica era mirată de haina ce-o avea şi-şi exprima mirarea).

Veronica: - Când am îmbrăcat această haină? – îi întrebă. (toţi ceilalţi, zâmbeau unul la altul).

IOAN Hrisostom: - Altfel nu ai putea merge cu noi, dacă nu ai fi în haina care dă putere fiinţei tale spirituale. Noi ţi-am dat această haină, ca să poţi străbate spaţiile alături de noi; altfel nu ai putea urca.

Veronica: - Am exact îmbrăcămintea lor, un material alb, aruncat şi prins de umeri, care mă înfăşoară; capul descoperit şi picioarele goale...

IOAN Hrisostom: - Uită-te mai bine la picioare!

Veronica: - Da, am numai o tălpiţă, cu două barete care se leagă de gleznă... Uite, s-a deschis un drum!... Mă văd întinsă pe pat, în capotul meu - şi în acelaşi timp, mă văd în mijlocul lor, în haine la fel ca ale lor... Prietenii m-au înconjurat... Hm! Toţi s-au aşezat într-un pentagon: Galilei în faţă, în spate au trecut Siu şi Filip, Ioan în dreapta, Serafia în stânga...

George: - Interesantă gardă!

IOAN Hrisostom: - Ceea ce vezi, este apărarea ta, să nu te atingă nimic la graniţele prin care trecem.

Veronica: - Între ei, s-a făcut un cordon, care parcă limitează perimetrul în care acum sunt închisă. Gata, am plecat!...

(Ceasul indica orele 21 şi 10 minute. Veronica nu dormea. Starea era identică cu aceea din transele obişnuite, păstrând contactul cu viaţa din jur. Ca să mă conving, am întrebat-o dacă îi este frig).
Veronica: - Nu, nu! – zise Veronica. M-ai învelit bine. Scoate-mi, dacă vrei, pâslarii din picioare! (M-am ridicat, și privind, abia atunci am observat că se întinsese pe pat cu pâslarii de casă în picioare. I-am scos şi i-am învelit picioarele cu un cojocel. I-am luat pulsul: normal, rar, dar clar; picioarele şi mâinile calde. La Poiana, cu câteva luni în urmă, se răcise imediat după ce părăsise trupul.

Explicaţia, este faptul că acum, după numeroase călătorii (desprinderi), făcute numai în doi, căpătase o energie mai mare, rezultată din activitatea şi efortul depus. Spiritul, deci, asemenea trupului, creşte în puteri şi rezistenţă prin exerciţiu. Foarte important!)

Veronica: - Mergem ca pe un bulevard, cu livezi de pomi pe de-o parte şi de alta şi totuşi, parcă urc pe o scară; pomii, parcă ar creşte în dimensiuni. Nu cunosc nici drumul, nici plantele. Parcă suntem frunze, duse pe o apă...

GALILEI: - Vom trece prin preajma lunii...

Veronica: - Am plecat, fiind întuneric, noapte... Acum, este lumină..., văd soarele...

George: - Priveşte de unde ai plecat!

Veronica: - Văd Pământul în jos... Spre umărul stâng, sus, este soarele...

GALILEI: - Vom trece aproape de el. Priveşte în urmă!

Veronica: - Ce mic este Pământul!... Aproape că nu mai văd nimic pe el!

GALILEI: - Vezi munţii?

Veronica: - Ca nişte umbre... Oceanele se văd ca nişte pânze de mătase sau ca o sticlă lustruită. Dar cum e asta, că era noapte când am plecat!

GALILEI: - Pe drumul nostru, este zi. Se vede soarele!

Veronica: - Simt o căldură crescândă...

GALILEI: - Ne apropiem de soare!

Veronica: - Acum simt un aer foarte tare, de ai crede că te face gheţar!

George: - Ce sunt aceste variaţiuni de temperatură, ce le simte Veronica?

GALILEI: - Sunt variaţiunile păturilor atmosferice.

Veronica: - Ne apropiem de soare! Simt căldura mai mare...

George: - Voi o simţiţi?

GALILEI: - Noi, nu! Pentru noi, temperatura este constantă.

Veronica: - Văd luna mare..., mult mai mare...

George: - Priveşte la Pământ şi fă comparaţie cu luna!

Veronica: - Acum, luna şi Pământul, au mărimi aproape egale.

GALILEI: - Să citeşti, prietena noastră, să înveţi, ca să ştii ce sunt cele ce vezi şi ceea ce vei mai întâlni în cale!

Până la Zefirius, vom trece pe lângă Lună şi pe lângă alte două planete, de care vă spuneam.

George: - Luna are ceva viaţă?

GALILEI: - Are ceva vegetaţie negativă, dar care nu se vede, decât de spirite...

Veronica: - Soarele este acum mai mare ca Pământul. Oare, e mai mare?! (Galilei râde; s-a întors spre mine şi râde).

GALILEI: - E de câteva zeci de mii de ori, mai mare ca Pământul!

Veronica: - Soarele e ca un bolovan de foc, care arde! Cum de nu se loveşte soarele de lună şi de Pământ? Cum de nu se lovesc unul de altul?

GALILEI: - Sunt politicoşi! (Râde) Sunt distanţe mari şi Legi care îi opresc.

George: - Galilei, soarele este chiar atât de fierbinte?

GALILEI: - Nu! Nu! Căldura este rezultatul radiaţiilor lui, luminii lui puternice, care face pământul să se încălzească prin interferenţa radiaţiilor solare cu emanaţiile pământene.

George: - Voi puteţi merge în Soare?

GALILEI: - Da, pentru că lumina lui, energia lui, este mai mică decât a noastră.

George: - Pe Soare există viaţă? Ceva, vegetaţie?

GALILEI: - Nu, nici un fel de viaţă!

George: - Din ce este făcut Soarele?

GALILEI: - Este dintr-un material cristalin, cu o energie puternică, pe care a acumulat-o în evoluţia lui şi care radiază în permanenţă o lumină imensă.

Veronica: - Simt o răcoare. Mergem, parcă,în jos...

George: - Galilei, faceţi efort pentru a merge?

GALILEI: - Efort este pentru că avem pe cineva care nu este din Lumea noastră şi trebuie să păstrăm legătura între cele două corpuri.

George: - Cum se face legătura?

GALILEI: - Printr-un fel de fir electric.

George: - Din ce este firul?

GALILEI: - Din substanţa ei.

George: - Îl vezi, Ninel?

Veronica: - Da, e ca un fir de păianjen...

George: - Prin firul acesta, pesemne, vorbesc şi eu cu voi şi tot prin acest fir, transmite ea ceea ce voi spuneţi acolo.

GALILEI: - Desigur! (Să explic puţin: cei cinci, aveau corpurile spirituale negative integrale şi prin aceasta, totala libertate de a se mişca în spaţiu. Veronica era numai o parte (nu am studiat, încă, în ce proporţie, însă, părerea mea e că mai mult rămăsese în corp, decât plecase); această parte “plecată”, avea mai puţină libertate de mişcare, deoarece se manifesta atracţia faţă de partea care era în trup. 

Astfel, dacă ar fi fost singură, n-ar fi putut să înainteze la distanţe atât de mari. De aceea, partea plecată avea nevoie de un surplus de energie, pe care ea îl absorbea din cei cinci care o însoţeau, asemenea unei formaţiuni atomice, în care atomii
se leagă între ei prin forţe de coeziune.

“Cordonul” – acel “fir de păianjen” – păstra legătura celor două părţi, cordon care avea şi funcţia de legătură, de transmisiune, prin care eu vorbeam şi eram auzit şi prin care şi ceilalţi vorbeau, Veronica fiind asemeni unui telefon, însă, având doar un minimum contact cu lumea din jur).

GALILEI: - Acum, să te aştepţi la o temperatură extrem de scăzută. Suntem în zona cea mai apropiată de Lună.

Veronica: - Vai, ce rece e!...

GALILEI: - Am trecut pe lângă lună, cum treci pe lângă un oraş care se apropie, îi vezi periferia şi îl laşi în urmă. Ne-am abătut din drum şi am mers pe o tangentă curbă la suprafaţa Lunii. Acum, urmează “stratul dur”.

Veronica: - Am ajuns în el! Simt nişte valuri puternice magnetice. (Peste câteva clipe) Am trecut de el!... Mergem mult mai repede!...

GALILEI: - Ne ajută respingerea Lunii, pe de o parte, pe de altă parte, folosim atracţia planetei către care ne îndreptăm.

Veronica: - Văd în spaţiu, nişte pomi care luminează...

George: - Despre ce este vorba, Galilei?

GALILEI: - Sunt locurile lor de formaţie.

George: - Şi de ce luminează?

GALILEI: - Este energia pe care au acumulat-o prin evoluţie.

George: - Vrei să ne spui, de care planetă ne apropiem?

GALILEI: - Ne apropiem de una din cele cinci planete, care se numeşte TARNIUM; nu vom zăbovi.

George: - Planeta aceasta este văzută de pe Pământ?

GALILEI: - Nu-mi dau seama! Posibil că nu, deoarece radiaţiile ei sunt mult mai puternice şi din cauza aceasta, ea este invizibilă pământenilor.

George: - Veronica, priveşte Pământul, Luna şi planeta către care vă indreptaţi şi apreciază mărimile! (ora 22 şi 51 minute).

Veronica: - Pământul este acum cât un miez de alună, Luna ceva mai mare, iar planeta spre care ne îndreptăm, este din ce în ce mai mare.

GALILEI: - Planeta Tarnium, este mai mică decât Pământul. Pe jumătatedin această planetă nu locuiesc oameni, este numai vegetaţie şi faună; pe partea cealaltă, însă, e locuită de oameni, care sunt la nivelul vostru din punct de vedere cultural şi ştiinţific. Ştiinţa, totuşi, e mai avansată. Din punct de vedere spiritual, însă, este mult mai evoluată decât Pământul. Nu cunosc răutatea şi au
descoperit cu mult înaintea voastră, atom-energia.

George: - Nu ştii, cumva, cât este de mare?

GALILEI: - Este ceva mai mică decât Pământul: circa 25-30 000 km. diametru, după aprecierea mea.

George: - Poate este planeta Marte? Ea este aproape jumătate, cât Pământul.

GALILEI: - Nu aş putea preciza.

Veronica: - Dar ce este asta?!... Parcă este înconjurată de apă...

GALILEI: - Nu, este o pătură atmosferică.

George: - Cred că numai venind într-un observator astronomic terestru, la un telescop îndreptat spre locul planetei, pe care îl vei indica tu aproximativ, se va putea verifica vizibilitatea acestei planete.

GALILEI: - Va fi nevoie – desigur – de această verificare şi atunci veţi şti sigur, dacă este sau nu, vizibilă.

Veronica: - Ne apropiem cu mare viteză, de această planetă Tarnium... Simt un parfum deosebit... Uite, ne apropiem de nişte munţi... la poalele lor, se vede, parcă, un sat..., mai departe, un oraş... Gata, suntem în el! Ce minunat parfum, simt! Ce arhitectură splendidă! Ce de arcade! Tu, să fii aici, să vezi! Văd şi oameni, dar parcă-s mici, sau mi se pare?

GALILEI: - Ţi se pare, nu-s mici, sunt ca noi!

George: - Ei au aceleaşi soare cu noi?

GALILEI: - Acelaşi! Priveşte!

Veronica: - Da, tot Soarele nostru luminează şi la ei. Case mari, blocuri splendide, lume multă, mare animaţie pe străzi...

George: - Maşini vezi?

Veronica: - Maşini? Da, văd, de tot felul!...

George: - Ce populaţie are planeta aceasta?

GALILEI: - Populaţia este puţină, circa 17-18 milioane de locuitori. Mai puţin de o pătrime din suprafaţa planetei este populată, restul nu, din cauza prea multor animale de mărimi imense, care ar putea ataca omul şi a mai intrat încredinţa localnicilor, că nu trebuie să deranjeze animalele. Mai e ceva: la ei sunt foarte puţini naşteri; din o sută de femei, dacă sunt cinci care să poată naşte. Este o atmosferă neprielnică pentru naşteri de copii.

Veronica: - Gata, nu se mai vede oraşul!... Bărbaţii erau îmbrăcaţi în odăjdii, ca preoţii noştri şi femeile purtau voaluri de diferite culori vii şi foarte frumoase, aruncate peste corp şi prinse la umăr ca romanii, iar bărbaţii purtau un fel de pălării înalte, pe cap... (ora 23 şi 10 minute) Viteza s-a mărit...

GALILEI: - Acum, ne ajută atmosfera... e mai prielnică...

Veronica: - Ce rapiditate! Departe, se mai vede o Lună... (Galilei se întoarce şi râde). Pesemne, că nu-i Luna... O fi o altă planetă...

George: - Cât e de departe Pământul, acum?

Veronica: - Jumătate cât vedem noi Luna pe Cer şi parcă este luminat.

GALILEI: - Priveşte Luna, prietena noastră! Priveşte! Ceea ce vezi acum, nu este Luna, ci o altă planetă locuită. Populaţia este aici, extrem de numeroasă. De aici, mergem direct în Zefirius. Ai s-o vezi, numai în trecere. Nu-i timp de trecut prin toate! Localnicii numesc această planetă: TAITUN, ceea ce pe limba lor înseamnă: “Mărime de necuprins.”

Ei spun, că sunt mai mari ca Zefirius,ceilalţi susțin că ei sunt. Nivelul civilizaţiei este mai mare în Zefirius, după mine... Şispiritualitatea este mai mare în Zefirius... Aceasta, o spun fără părtinire. Se văd unii pe alţii şicomunică perfect prin radio şi televiziune.

George: - Pământul se mai vede acum?

GALILEI: - Uite-l, se vede!

George: - Oare Pământul, vede această planetă?

GALILEI: - Eu sunt încă nelămurit dacă aceste planete sunt cele descoperite de pământeni, sau altele... Se va putea constata, însă, prin aparate speciale. Eh, nu-i grabă!

George: - O fi Uranus, sau Jupiter...

GALILEI: - Aceasta, numai savanţii voştri o vor putea spune, cu puternice telescoape. Deci, această planetă TAITUN, este populată; populaţia este foarte densă..., are floră, faună, este bogată în minereuri de aur, argint, cupru şi uranium, în cantităţi enorme; au un sol fertil, bogat, iar subsolul şi mai bogat. Nu avem timp acum să discutăm despre această planetă. (Ora 23 şi 25 minute).

Veronica: - Ne apropiem de Taitun... Acum, e foarte aproape! Văd munţi împăduriţi...

George: - Priveşte în urmă! Ce vezi?

Veronica: - Văd Soarele - foarte, foarte mic, mult mai mic decât îl vedem noi de pe Pământ şi totuşi, e multă lumină.

GALILEI: - Planeta este luminată din două părţi: dintr-o parte de Soare, din alta, de Oraşul de Aur, cred – dar este posibil să mai fie un Soare pe partea cealaltă; nu ştiu sigur, nu am întrebat. Zefirius are aceeaşi situaţie. Aceste două planete – Taitun şi Zefirius – sunt luminate din două părţi.

George: - Ce mai vezi în jos, în spate?

Veronica: - Mai văd Luna, ceva mai mare ca o stea şi planeta Tarnium... Dar unde o fi Pământul?

GALILEI: - Acela!

Veronica: - Tocmai acolo? Nu s-a rupt firul meu de legătură? (Serafia râde)... Ştii cum se vede Pământul? Mai mare ceva, ca Luceafărul nostru! Ce facem, nu coborâm pe Taitun?

GALILEI: - Nu avem timp, să ne oprim aici! Ne îndreptăm spre Zefirius! (Ora 23 şi 30 minute).

Veronica: - Parcă am luat-o spre dreapta şi am făcut o curbă mare... Iarăşi vegetaţie, lunci cu un fel de vegetaţie pitică...

George: - Ce fel de vegetaţie e aceasta, Galilei?

GALILEI: - Nu-i nici o luncă şi nici o vegetaţie! Sunt impurităţi atmosferice. I se pare ei, că e vegetaţie!

George: - Cum mergeţi, Veronica, în ce direcţie aţi luat-o?

Veronica: - Nu mă pricep, să spun! În sus, în jos..., nu ştiu... (Galilei râde)... Oare, n-am să mor?

George: - De ce râzi, Galilei?

GALILEI: - De copilăria prietenei noastre.

Veronica: - Mă minunez de Siu, cum e aşa de tăcut!

George: - Ai mai fost prin locurile acestea, Siu?

SIU (zâmbind): - Eu am alte treburi, n-am timp “să merg printre stele”!

George: - Mergeţi cu mult mai repede decât rachetele?

GALILEI: - Ce n-ar da oamenii, să aibe “racheta” noastră!... Ei, ce vezi în cale?

Veronica: - Văd, într-adevăr, ceva...parcă este o cizmă...

GALILEI: - Nu este chiar o cizmă; umbra aceea e ca o cizmă, dar e un oval. Nu e aşa?

Veronica: - M-am prostit!... Nici pomeneală de cizmă! E, într-adevăr, un oval, de mărimea Soarelui - văzut de pe Pământ.

GALILEI: - Aceasta este ZEFIRIUS!

Veronica: - Mergem cu o rapiditate nemaivăzută! Zefirius se măreşte, văzând cu ochii... Se măreşte..., se măreşte... Ce viteză uluitoare!

George: - Caută Soarele cu privirile!

Veronica: - Îl văd! E cam cât o treime de Lună... Ne apropiem, şi simt o atmosferă tare plăcută... Un vânt uşor, o adiere care te mângâie, parcă...

George: - Galilei, poate îi faceţi o vizită lui Dihta-Nahti!

GALILEI: - O să mergem la Dihta-Nahti! Să vedem, poate ne poate vedea! Viteza pe care o avem, este într-adevăr, uimitoare!...”ca gândul”, cum spuneţi voi...

Veronica: - Suntem deja, deasupra unor pomi înfloriţi... Galilei spune că sunt pomi fructiferi. O suprafaţă imensă, de pomi înfloriţi...

GALILEI: - Este într-adevăr, imensă, această suprafaţă şi la viteza cu care mergem, pare că nu se mai termină! Pe aceştia, nu i-a răsădit nimeni; cresc, cum cresc la voi pădurile, fără să aparţină nimănui; sunt ai tuturor. Aici este un sol foarte bogat, subsolul cum nu se poate spune de bogat, cu minereuri de la cele inferioare, până la cele superioare, în cantităţi imense. Uite, în spatele acestui munte, se văd casele unui sat...

George: - Cum sunt casele?

Veronica: - Casele sunt mari, frumoase..., cu şosele... Ce ordine, ce frumuseţe!... Sunt, parcă, acoperite cu solzi, au un singur etaj şi învelitoarea este dintr-un material lucitor.

GALILEI: - Ei, acum ne apropiem de capitala întregii planete:

GHIGANCIA, care, în limba voastră, înseamnă “FRUMUSEŢE”! De aici, o luăm la dreapta!

Veronica: - Văd, nişte turnuri înalte...

George: - Nu cumva, sunt blocuri de locuinţe?

Veronica: - Da! Da! Sunt un fel de blocuri de locuinţe... Parcă au o scară în spirală, pe de lături... Sunt enorm de mari!

GALILEI: - Blocurile au galerii deschise, pentru aerisirea vegetaţiei din ele... “Logii” - cum le spuneţi voi.

Veronica: - Ce dantelării!... Câte ornamente pe la ferestre şi uşi! Au, parcă, broderii cu figuri - ca nişte basoreliefuri, statui prin grădini, prin faţa blocurilor, multe figuri sprijină statuile, care ţin locul de coloane... Văd maşini, lume multă pe străzi, toată lumea poartă haine lungi şi femeile umblă înfăşurate în pânze de culori foarte diferite şi lucioase..., parcă, din fir de aur sau mătase... De un umăr sunt prinse aceste pânze, celălalt este gol... Femeile poartă pălării splendide, cu voaluri...

George: - Apropiaţi-vă mai mult, de una!...

Veronica: - Ne-am apropiat!...Au bijuterii la mâini ca nişte brăţări în filigram, care acoperă aproape trei sferturi din antebraţ; au şi ceva în jurul gâtului, care prinde şi umerii, ceva ca de aur, dar scânteiază... Ce fermecătoare sunt! Mâinele sunt acoperite de dantele... Bărbaţii sunt simplu înfăşuraţi în aceste pânze... Pe cap, poartă un fel de acoperământ..., cu trei colţuri.

GALILEI: - Ei le spun “triunghiulare”, adică un simbol al întreitei Puteri. Dacă observi, au trei colţuri în formă de triunghi: un colţ în faţă, unul spre spate, altul spre stânga. Partea din dreapta, este fără colţ; de acolo vine Lumina.

Veronica: - Le poartă într-o parte... ca un basc cu colţuri. La gât, au dantele şi ei, iar pe piept un jabou, dantelat şi el. Atât, la bărbaţi!

George : Bijuterii au?

Veronica: - Nimic! Oamenii se uită după noi...

George: - Au mediumitate aşa de avansată, de ne văd?

GALILEI: - Nu ne văd chiar toţi, însă cei mai mulţi, se întorc şi se uită după noi. Ei au o mediumitate atât de avansată, încât văd paralel, în trup şi pe cei în spirit.

George: - Opriţi-vă la unul dintre ei, să vedem ce spune...

Veronica: - Ne-am oprit în dreptul unui bărbat, care ne priveşte cu mirare...

Galilei vrea să-i vorbească...

GALILEI: - Ne cunoşti?

BĂRBATUL: - Văd că nu sunteţi de pe planeta noastră...

GALILEI: - După ce ne cunoşti?

BĂRBATUL: - După miros! Aveţi două feluri de mirosuri... Daţi-mi voie, să mă apropii!

Veronica: - Bărbatul se apropie... Este nelămurit...

BĂRBATUL: - Nu ştiu de unde veniţi, nu ştiu de unde sunteţi; de la noi, nu! Cinci, aveţi un miros aparte; dânsa (arată spre mine) are alt miros... Voi sunteţi dintr-o Lume, dânsa din alta! (Arată ca un bărbat de 50 de ani).

GALILEI: - Cu ce te ocupi?

BĂRBATUL: - Sunt profesor... Predau Limba şi Literatura. Spuneţi-mi acum şi mie, de unde este dânsa?

Veronica: - Arată spre mine...

GALILEI: - Dânsa este de pe planeta PĂMÂNT.

BĂRBATUL: - “Pământul”?!... Ce este “Pământul”?!

GALILEI: - O planetă locuită.

BĂRBATUL: - Planetă? Noi nu ştim, nu a apărut la aparatele noastre.

GALILEI: - O să apară! Rămâi cu bine!

Veronica: - Bărbatul s-a înclinat grupului nostru şi a rămas, uitându-se după noi. Se şi strânsese un grup de curioşi, care ne priveau.

GALILEI: - Ne apropiem de casa lui Dihta-Nahti, mai bine-zis, de palatul lui, bătrânul prooroc şi înţelept al întregii planete, ascultat de toţi.

Veronica: - Intrăm, într-adevăr, într-un palat de vis! Extrem de ornamentat şi mare, cu o faţadă splendidă. În faţă e o grădină cu fel de fel de flori şi plante... Parcă e un palat regal!... Galilei merge ca la el acasă... Am intrat!... Ce sală!... Alta! Ce plafoane!... Cineva ne iese în întâmpinare, într-un salon cu ornamente ca o broderie. Ce arhitectură nemaiîntâlnită!

Un om se apropie de noi... şi noi de el. Se înclină până la pământ, grupului nostru. El a rămas aşteptând, cu capul plecat. Şi-a scos de pe cap acoperământul şi îl ţine într-o mână. Nu are fir de păr, pe cap.

Galilei se uită către Ioan Hrisostom.

Ioan Hrisostom înaintează către Dihta-Nahti...

IOAN Hrisostom: - Ridică-te, frate Dihta-Nahti, în Numele Marelui Guvernator al Universului! Ridică-te, frate, priveşte-ne, vorbeşte-ne, să ne înţelegem toţi care suntem aici!

Veronica: - S-a ridicat, se pune jos, se aşează turceşte şi îşi întinde mâinile spre grupul nostru...

DIHTA-NAHTI: - De unde mie atâta cinste, să primesc în casa mea,

oaspeţi atât de mari? De unde mie, atâta onoare? Cine mi-a făcut această favoare, decât Creatorul Luminii, Stăpânul Minţii, decât Cel ce a plăsmuit inima!

Voi, veniţi la mine? Daţi-mi binecuvântarea voastră! Nu voi lăsa mâinile mele în jos, până ce nu mă veţi binecuvânta! Ştiu cine sunteţi, ştiu de unde veniţi, ştiu care vă este misiunea şi în Numele Aceluia care aţi venit la mine, vă cerşesc dragostea voastră!

Veronica: - Hrisostom l-a sărutat pe cap, iar el a lăsat mâinile în jos şi s-a ridicat în picioare. S-a înclinat din nou, ne-a privit încă o dată şi apoi a luat-o înainte, conducându-ne. Ce ornamente!... Nu am mai văzut aşa ceva! Deschide două uşi pe rotile, în dreapta şi în stânga... Am intrat într-o altă cameră, cu o masă mare în mijloc, cu picioare joase; în jur, nişte taburete...ba nu! Au spetează, acoperită cu un material de culoare violet; lemnul – poate că nu e lemn, nu ştiu – este de culoare neagră, lăcuit..., luceşte şi pe margini sunt pietre scumpe, bătute direct pe acest lemn.

Ne invită pe scaun, însă, ai noştri nu stau; păstrează acelaşi pentagon. Hrisostom a revenit în dreapta mea.

IOAN Hrisostom: - Ce ştii despre noi, prietene?

DIHTA-NAHTI: - După miros v-am cunoscut de la distanţă şi v-am ieşit în întâmpinare. Ştiu că sunteţi oameni ca şi noi, din locuri de mare fericire şi frumuseţe, afară de cea mititică din mijloc, pe care o aduceţi de la distanţe enorme, dintr-o planetă ce nu e cunoscută pe planeta noastră. Mă bucur că mi-aţi făcut această onoare, să-mi aduceţi să văd oameni din alte planete necunoscute.

Vă mulţumesc şi în Numele Părintelui Luminilor, în Numele Marelui Soare care dă viaţă, vreau să fie ajutaţi, pentru a reuşi în munca lor, pentru confraţii lor.

GALILEI: - Poate vrei să ştii, cum ne cheamă?

DIHTA-NAHTI: - Nu-i nevoie, că vă ştiu pe toţi cum vă cheamă!

IOAN Hrisostom: - Te vedem că ai ajuns la înălţimi mari, să gândeşti şi să vezi cu ochii materialnici, ceea ce noi vedem cu ochii spiritului.

DIHTA-NAHTI: - Pentru aceasta, nu mi se cade să mă laud, căci ceea ce am, se datorează Aceluia care le hărăzeşte pe toate şi le hotărăşte prin Legile Sale Divine.

(L-am rugat pe Dihta-Nahti, să sprijine el personal şi cei din jurul lui,
strădaniile tuturor celor care, pe Pământ, caută să-şi aducă confraţii la o unitate de gândire şi acţiune. La aceasta, iată ce răspunse Dihta-Nahti):

DIHTA-NAHTI: - Prietene, când aveţi aşa prieteni, în faţa cărora mă înclin şi eu, de ce mai cereţi sprijinul meu şi al acelora de lângă mine?! Eu rămân recunoscător, celor prin care mi-a fost hărăzit să aflu de voi şi cu această ocazie am văzut că aceşti mari oameni care stau în faţa mea, sunt de pe planeta voastră şi dacă ei sunt unde sunt, au mai multă putere ca mine să vă ajute, întrucât au
plecat din mijlocul vostru, de pe aceeaşi planetă.

Eu nu ştiu ce am fost înainte, dar acum, mă înclin Aceluia pe care Îl doresc să mă ia în braţele Lui şi mă rog ca şi pentru ai mei şi pentru voi şi chiar acum voi înălţa un gând către Marele Soare...

Veronica: - Se aşează iar turceşte şi întinde mâinile. Buzele se mişcă; spune ceva, ce nu înţeleg... 

Acum s-a ridicat şi se înclină; noi ne înclinăm în tăcere şi pornim. Am ieşit... O luăm pe stradă, pe lângă blocuri... Rapid, cotim spre... Ne iese în cale cineva, cu mâinile întinse şi se îmbrăţişează cu Galilei. Vorbesc, dar eu nu înţeleg; Galilei, vorbeşte, pesemne, în limba lui. Se întoarce către noi şi ne prezintă. Şi el se înclină, ca celălalt... Pesemne, este salutul lor. Galilei a pronunţat numele PINKI. E prietenul lui.

L-am rugat pe Galilei, să facă ceva, să înţeleg şi eu ce vorbesc. Galilei ne-a prezentat pe fiecare şi-i vorbeşte despre planeta noastră. Pinki spune că nu-i este străină, pentru că Galilei i-a mai vorbit de ea.

Galilei l-a rugat acum, să scoată aparatul ce-l poartă, ca să-l văd şi eu. E un mic aparat, cu ecran minuscul de televizor... Hop! Au apărut în ecran nişte oameni!... ceva artişti, îmbrăcaţi foarte aparte. Spune, că este emisiunea planetei vecine.

George: - Întreabă-l, Galilei, cum stau ei cu elementele radioactive!

GALILEI: - Spune că sunt asemănătoare cu ale Pământului, însă, cu o radioactivitate de circa 15 ori mai intensă. (Ora 0 şi 42 minute. Veronica avea aproape 4 ore de când plecase şi obosise. Şi-au luat “Rămas bun!” şi au şi pornit rapid. Viteza este mult mai mare).

George: - Se vede Pământul?

Veronica: - Nu, nu-l văd!

GALILEI: - După o curbă, ai să-l vezi! Mergem mult mai repede şi fără ocoluri. Celelalte planete vor rămâne în dreapta... Uite, acolo este Luna!... Acela, Soarele...

Veronica: - Ce mic e!...

GALILEI: - Acum, dăm curba şi mergem în linie dreaptă...

George: - Te simţi obosită, Veronica?

Veronica: - Da!...

George: - Dar voi, dragii noştri?

GALILEI: - Noi nu suntem obosiţi! Nu avem neputinţele fiziceşti ca voi; suntem scăpaţi de acestea! Acum, poţi vedea Pământul!

Veronica: - Da, îl văd! E puţin mai mic, decât Luna...

Veronica: - Ne apropiem de Pământ... Simt un miros neplăcut şi greu... are ceva miros de mangan, gaze de cărbune, cam aşa ceva... E o atmosferă infectă!...

Uite Marea Neagră! Caspica, mai încolo... Uite şi Asia Mică!... Văd şi Dunărea...Gata, am ajuns! Am reintrat în mine... (Erau orele 0 şi 59 minute. Întoarcerea a fost mult mai rapidă).

GALILEI: - Şi acum, mulţumiţi de cele ce aţi văzut, vă lăsăm! Când o să-ţi aduci aminte de cele ce ai văzut, să povesteşti! Cu ocazia aceasta, m-ai scutit pe mine.

George: - Vă mulţumim, bunii noştri prieteni, pentru iniţiativa voastră! Să fie binecuvântată dragostea voastră ce aţi arătat-o pentru a împlini dorinţele noastre de a pătrunde în cele necunoscute. Marele Guvernator Divin, Domnul tuturor Luminilor, să vă lumineze, să vă desăvârşească starea şi să vă aducă mereu între noi, pentru o armonioasă şi rodnică colaborare!

IOAN Hrisostom: - Dorinţa voastră să fie împlinită! Fiţi binecuvântaţi,

iubiţii noştri prieteni şi fraţi!

Veronica: - Au plecat!... " 

Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii, pag 259