SPIRIT RATACITOR I Cercetari in lumea nevazuta

"Bucureşti – 6 Iulie 1965 Adrian ATY – cerșetor - murdar, spălăcit, semi-închis; - pribeag, rătăcitor. 

SIU KARTA: - Acela prin care m-ați chemat la voi, să vă binecuvânteze, iubiții mei prieteni și frați! 

George: - Am observat în ultimele cercetări, că spiritele sunt grupate pe aceeași abatere. Mai există și altfel de grupări? 

SIU KARTA: - Sunt! Ce se întâmplă? Aceștia care sunt fixați în diferite locuri de chin și suferință, nu fac rău, adică nu sunt răi activi, cum i-ai numit tu. Ceilalți se sfâșie între ei, producându-și chinuri mai mari și sunt într-o permanentă alergare printre oameni. Pământenii spun: “I-a șoptit dracul cutare și cutare lucru.” Aceștia sunt care fac rău și șoptesc: răii activi. Depinde de dibăcia fiecăruia, de intensitatea acțiunii și de intensitatea dorinței de a face rău. Există, însă, și vagabonzi, care nu fac nici bine, nici rău, nu sunt nici activi, nici fixați de vreo patimă. Și uite, pentru că serile trecute voiați să vorbiți cu astfel de vagabonzi sau rătăcitori, o să chem acum, unul. 

Veronica: - Parcă se uită undeva... După circa un minut: A apărut un pișpirică prăpădit..., mic de stat, om de rând... Nimic deosebit! O haină murdară pe el, ca o manta. Se înclină într-un genunchi, în fața lui Siu... 

SIU KARTA: - Hai, ridică-te!... Spune cine ești și ce ai făcut în viața pământeană? 

Veronica: - Pare intimidat de momentul pe care îl trăiește... 

Necunoscutul: - Sunt italian, dintr-o familie foarte săracă. Am plecat de mic, de la părinții mei... Aproape că nu-i mai știu! Părinții mei îmi spuneau Aty; numele meu adevărat este Adrian. Am pribegit, învățând doar o singură meserie: cerșitul. Permanent aș fi tot dormit! Nu am dorit niciodată, decât să mănânc și să dorm. Ceream pe la colțuri de stradă și eram mulțumit când aveam ce mânca. În viața pământeană, nu am făcut nici un efort pentru a dezvolta ceea ce era bun în mine. Nu am făcut nici un bine, dar nici rău - nimănui. Socoteam că așa sunt sortit și mă complăceam în a întinde mâna. Am ajuns până la bătrânețe. Nu am căutat nici măcar să aduc mulțumire lui Dumnezeu, pentru că îmi puteam scoate hrana. O făceam, nu din necredință, ci dintr-o obișnuință care mă învăluia, ca și cum ar fi fost cineva care trebuia să mă întrețină. 

George: - Nevastă, copii?... 

Adrian: - Nu eram în stare de mine dar de familie! Lipsa în care eram mă făcea să nu simt nici o plăcere... A venit și ziua când am rupt-o cu Pământul și când am văzut în drum spre Stăpânul A-toate, câți fericiți pot fi, îmi ziceam: “Ce-or fi făcut ei, de au ajuns așa fericiți? Ăștia trebuie să fie oameni mari!” Și am fost atras în jos. Cine, nu știu! M-a lăsat să umblu pribeag, de ani și ani... Tot timpul, parcă aș căuta ceva, dar nu știu ce caut și nu găsesc nimic! Nu doresc nimic și nici nu văd ceva, care să mă îndemne la ceva! În hoinăreala mea, am văzut multe suferinți, vaiete și blesteme. Și parcă am fost mai fericit, văzându-mă că nu fac parte dintre ei, că nu simt ceea ce simt ei, ci doar tristețe și lipsă totală! Mă ocărăsc cei din jurul meu, zicându-mi: “Oameni mari și bogați au fost trântiți de tentațiile lor, dar tu prăpăditule, cum ai ajuns aici?” Le răspund: “Am ajuns, dar nu sufăr și nu simt ceea ce simțiți voi! Vagabondez și în lumea asta și în lumea de unde am plecat. Asta-i viața mea!” 

George: - Vezi lumea pozitivă? Case, flori? 

Adrian: - Da, văd! 

George: - Ce vezi în cameră? 

Adrian: - Un tablou..., masa unde stai tu... 

George: - Pe ce stă, cea prin care vorbești? 

Adrian: - Nu știu cum se cheamă..., poate, pat..., scaun..., nu am văzut în viața pământeană... 

George: - “Tatăl nostru”, știi? 

Adrian: - Nu. Cu multă greutate, am învățat rugăciunea către Maria. O spuneam, când mă duceam la locul meu de cerșeală, ca să capăt... 

George: - Spune-mi două, trei cuvinte, din această rugăciune... 

Adrian: - Nu spun, că nu m-a ajutat, ci tot ce se spunea despre Maria, a fost o minciună. 

George: - Adică? Adrian: - Nu mi-a răspuns decât cu un blid de mâncare și astăzi stau în suferință și rabd ocările tuturor. Nu cred în Dumnezeu! Nu există nimic și aceștia care se închină, o fac ca să ajungă mari și să aibe... Mai bine, lăsați-mă în pace, să mă duc în ale mele... 

SIU KARTA: - Dă-ți hainele jos! (Adrian se uita prostit la el și nu-și dădea seama ce se întâmplă cu el). 

Veronica: - N-are nici o culoare... E tot o murdărie... Ceva fumuriu, semi- închis. 

SIU KARTA: - Acum, poți să pleci! (Siu e gânditor...). 

George: - La ce te gândești, Siu? 

SIU KARTA: - Mă gândesc la prăpădiții ăștia, care nu știu de ce vin și nici unde se duc. Mă indispun și pe mine! Fiți binecuvântați! Am plecat!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii