București – 4 Iulie 1965
I o a n P e t r e a n u
- gri închis între sân şi gât, restul murdar;
- fixat prin patimă, la loc de chin
În scopul de a cunoaşte viaţa spiritelor rătăcitoare, ne-am propus să-l
chemăm pe Ioan Petreanu, ţăran din comuna Tudor Vladimirescu, care murise
beat, înnecat într-un butoi cu ţuică.
Veronica de mult dorea să afle starea spirituală a acestui om, ce suferise de
patima beţiei, dar care atunci când era treaz, era cuminte.
L-am chemat pe acest Ioan Petreanu.
A sosit şi Siu Karta, cu care am schimbat salutul obişnuit.
Veronica: - Vine şi cel chemat... Parcă ar avea o grea povară pe umeri... La
faţă este zbârcit şi de culoare arămie; pare obosit şi duce pe el o haină murdară,
de parcă ar avea mii de kilograme... (Veronica lăcrimează de milă). Ioan
Petreanu vrea să îngenuncheze în faţa lui Siu...
SIU KARTA: - Stai drept, omule!
Iată, dragii mei, cât de bine se împlinesc cuvintele pe care voi le repetaţi în
fiecare zi: “Precum în Cer şi pe Pământ” sau mai bine-zis: “Precum pe Pământ şi
în Cer”. Să vă explic acum:
Pe Pământ sunt tot felul de stări: săraci, mai puţin înstăriţi, bogaţi, cu
misiuni importante, de care se mândresc şi conducătorii de state; frumoşi, urâţi,
inteligenţi, mai puţin inteligenţi, proşti şi genii. Aşa este şi în Cer!
Iată, acest om, care a fost în viaţa pământeană - şi am fost şi eu ca şi el, şi el
mă are pe mine aproape ca pe un Dumnezeu, mă fericeşte în gândul lui şi-şi
plânge durerea. Zestrea lui cu care a venit în viaţa pământeană, nu i-a dat
posibilitatea să facă nici o treabă. Porcul caută mereu în pământ şi umblă de
colo-colo, ca să găsească ceva. Aşa e şi cu bietul om, care vine cu zestre grea:
caută numai murdării şi noroaie şi nu găseşte nimic.
Şi totuşi, dacă ar avea un gram de voinţă, s-ar putea ridica măcar o treaptă.
Trebuie ca voinţa să fie speculată la maximum.
Acum, vorbiţi cu el!
Veronica: - Moş Ioane, mă cunoşti?
Ioan Petreanu: - Nu te cunosc!
Veronica: - Ţi-aduci aminte de croitoreasa Tudora?
Ioan Petreanu: - Da.
Veronica: - Eu sunt Lica, fata ei... (Moş Ioan a tresărit, amintindu-şi ceva).
Ioan Petreanu: - Ai venit la noi... Unde-i mama ta? Tu erai mititică atunci,
cum de-ai ajuns la noi?!
George: - Siu, ce vede el, de e aşa mirat?
SIU KARTA: - Aici este secretul! L-am făcut să vadă partea spirituală a
prietenei noastre, nu trupul. Veronica este ieşită din trup, ca să fie văzută mai
bine.
Ioan Petreanu: - Cum, nu eşti moartă?!
Veronica: - Nu, moş Ioane, eu sunt în trup şi am ieşit o parte, ca să mă vezi
mai bine.
Ioan Petreanu: - Ei, fata moşului, de când am rupt-o cu viaţa Pământului,
mereu sunt ameţit şi beat, cum am fost în ultimele clipe ale vieţii; niciodată nu
sunt treaz şi nu pot deosebi binele de rău. Unii spun că sunt fericit, că de-abia nu
simt greul locului în care sunt.
Veronica: - Unde stai, moş Ioane?
Ioan Petreanu: - Aiurea!... Unii spun că sunt în partea chinurilor, dar eu
nu-mi dau seama. Tot e mai bine ca pe Pământ! Sunt sub noi chinuri
îngrozitoare! Se spune că sunt chinuri sfâşietoare. Îl întrebam eu pe unul: “Dar
cine-i chinuie?” Şi mi-a răspuns: “Propriile lor fapte cu care au venit aici!”
Tu ştii, fata moşului, că nu făceam nici un rău la nimeni; la Biserică nu
mergeam - că eram beat, nu posteam - că nu aveam după ce bea apă, nu furam -
că aveam destul şi afară de soţia mea, nu am cunoscut pe alta. Beam doar şi câte
datorii am lăsat în urmă de la bietul meu “gâtişor”!” Săracii, copiii mei, cât au
muncit ei, ca să scape de datoriile pe care le făcusem!...
Nu m-am dus la locurile de chin cele mari, ci am intrat în Lumea largă a
zăvzăucilor...
Veronica: - Dar ce înseamnă “zăvzăuc”, moş Ioane?
Ioan Petreanu: - Oameni care au venit în lumea asta de patimi, aşa cum
sunt eu. Am băut mereu, m-am văzut îmbătat, mereu beat, am murit şi mereu şi
acum, parcă sunt beat. Câteodată, parcă mai am momente (minute) liniştite şi
parcă încep să mai văd ceva în jurul meu şi atunci aflu că mai sunt şi alţi
oameni, mii şi milioane, împărţiţi pe merite şi fapte şi am mai auzit că mai este o
Lume unde ar fi Dumnezeu.
Îmi închipui că sunt în Tudor, tot mereu beat, că dincolo de comuna mea
mai sunt comune mai bogate, cu oameni care locuiesc ca şi mine, mai fericiţi,
mai puţin fericiţi, ştie Dumnezeu...
Doresc să fiu mereu ameţit, beat...să nu mai aud văicărelile şi disperările.
Am aflat că tare mai sunt mulţi chinuiţi - sub noi! Unii mai ies câteodată şi au
aşa o duhoare urâtă în ei, că fug de ei, să nu-i văd!...
George: - Ai vreo ocupaţie, vreun rost?
Ioan Petreanu: - Păi, spusei: nici nu ştiu ce-i cu mine, nici unde sunt, decât
că permanent zac în ameţeala asta şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt în
duhoarea ălora şi nu stau în chinul lor. Îi văd uneori, că ies cu iuţeala
fulgerului!... Te pomeneşti că vin la voi, să vă facă rău!... Se întorc câteodată
veseli şi satisfăcuţi, alteori trişti şi posomorâţi, ca şi cum le-a reuşit ceva şiatunci,
zic şi eu: “Mulţumesc Doamne, că am murit beat şi că nu împrăştii ca ei,
atâta duhoare!”
Veronica: - Moş Ioane, dar Verif unde este?
Ioan Petreanu: - Tot cu mine.
Veronica: - Dar cu Tuc, ce-i? Unde este?
Ioan Petreanu: - Măi, fata moşului... (caută să-şi amintească)... criminalul
acela, parcă e din familia Ioneştilor... Cred, că e sub noi... Pe unde stau eu, sunt
numai turmentaţi. Parcă am fi legaţi la ochi, tot mereu lovindu-ne unul de altul.
N-am făcut nici bune, nici rele...dar acum...
George: - Vrei să spui că acum, sunteţi la un loc, mai mult cei ce aţi băut?
Ioan Petreanu: - Da, da! “Cei cu păhărelul”! Suntem la un loc, dar să ştii,
că suntem veseli uneori!
George: - În Numele Părintelui Ceresc, să ţi se vadă culorile spirituale de
bază!
Veronica: - Săracul!...Interesant!... De sub sâni până la gât, e gri închis!
Măi, moş Ioane, eu ştiu că nu făceai rău la nimeni şi erai corect! E adevărat,
aveai grijă de gât, să-l ţii mereu “ud”, dar uite că ai şi ceva cenuşiu...închis acest
cenuşiu, ce-i drept, dar oricum, e ceva şi asta!
Ioan Petreanu: - Deh, fată! Deh!
Veronica: - Dar pe Mântuitorul L-ai văzut, moş Ioane?
Ioan Petreanu: - L-oi fi văzut, dar nu-mi aduc aminte! Cică avem fiecare
câte un conducător, care ne conduce la El, dar eu nu ştiu! M-o fi părăsit, atunci
când am părăsit Lumea Pământului...
George: - Auzi, Siu, ce spune! Crede că avea un conducător, când era în
trup.
Ioan Petreanu: - Nu asta am vrut să spun! Vreau să spun că după ce ieşi
din trup, se zice că un conducător te duce până la El, dar eu nu ştiu să fi fost, că
eram beat-turtă!...
George: - E adevărat ce spune el, Siu?
SIU KARTA: - E adevărat, dar ştii cine te prezintă în faţa Marelui
Guvernator Divin? Partea cea mai bună a spiritului tău!
George: - Adică, dacă ai ceva bun în tine?
SIU KARTA: - Trebuie să ai, oricât de puţin, măcar o scânteie... şi după ce
te prezintă, scânteia se duce la locul ei şi restul se duce la locul lui, care îl atrage
cu toată zestrea lui.
George: - Stai! Această scânteie o au şi “negrii”? Au scânteia şi cele mai
rele spirite?
SIU KARTA: - Oricum ar fi, o cât de mică “scânteie” tot are în el. Este
imposibil ca orice om să nu aibă o “scânteie” de lumină în el şi acea scânteie îl
atrage de a primi prima judecată în faţa Tronului. Când ajunge în faţa
Judecătorului, să se închine în faţa Divinităţii, “scânteia” pleacă din el, iar el îşi
primeşte sentinţa automat, fiind fixat în momentul prezentării, în locul de care
este atras. Cu cât fixarea este ma adâncă, cu atât negreala este mai pronunţată.
După închinare şi după ceea ce vede el în drumul lui la dus şi întors, cu atât
chinul este mai mare, căci vede frumuseţile celor ce au lumină.
George: - Se chinuie, pentru că vede ceea ce el nu a crezut că exista şi
totuşi, reîntorcându-se la locul lui, continuă să facă rău.
SIU KARTA: - Da, da! Asta-i zestrea lui, asta-i concepţia lui, în care se
menţine constant.
Dacă cineva a fost criminal - de pildă - el nu are linişte în locul lui, până nu
găseşte între pământeni un criminal ca el, pe care, mai tare îl împinge la crime,
având prin aceasta, mari satisfacţii.
Veronica: - Acum, nu ţi-e mai bine, moş Ioane? Parcă eşti mai luminat!...
Ioan Petreanu: - Sunt, fata moşului! Parcă trăiesc şi eu printre oameni!
Parcă m-am trezit dintr-un somn!
George: - Nu înţeleg cum poate un spirit “greu”, să străbată straturile
superioare! Contravine Legilor atracţiei!
SIU KARTA: - Prin “moartea” fiecăruia, se face o excepţie, tocmai spre a
se putea pronunţa SENTINŢA PERSONALĂ.
George: - Şi la cât timp după moarte, este dus în faţa Tronului?
SIU KARTA: - La un timp oarecare... Nici eu nu ştiu precis! Diferă de la
spirit la spirit...
George: - Îi conduce cineva, sau merg singuri?
SIU KARTA: - Numai cei ce sunt curaţi, buni, cei ce au prieteni în Lumea
spirituală, numai aceştia pot fi conduşi; restul, merg singuri. Cei murdari sau
totalmente răi, sunt atraşi de Tronul Slavei printr-un ordin general şi permanent,
dat de Guvernatorul Suprem. Dacă vrei, este o abatere de la Legi, dar aceasta
numai pentru câteva clipe. Cum s-a rupt firul, este atras, şi imediat se întoarce,
stă un timp pribeag şi după un număr de zile, se duce la locul lui. Are această
libertate pentru a face câteva ture printre pământeni, între locul rupturii şi cel al
fixării, pentru ca apoi, să se întoarcă la locul fixat.
George: - Există spirite “grele” în locurile de chin, care să fie atât de fixaţi
în locul lor, încât să nu poată veni niciodată între pământeni?
SIU KARTA: - Cum să nu! Sunt spirite atât de “grele”, încât, nici o
chemare nu-i poate aduce pe Pământ.
George: - Adică, dacă noi am chema unul “greu”, nu ar veni?
SIU KARTA: - Nu!
George: - Ce zici, dacă am face o dată o călătorie printre cei “grei”? N-ar fi
posibil?
SIU KARTA: - Greu lucru! Nu vă sfătuiesc!
Veronica: - Ei, moş Ioane, dar foame îţi este?
Ioan Petreanu: - Niciodată, moşule! Nu mi-e nici foame, nici sete!
George: - Siu, cum e asta? El nu are stomac, nu are organe care trebuie să-
şi îndeplinească funcţiunile lor?
SIU KARTA: - Chiar dacă ar vrea să mănânce, nu ar avea ce!
George: - Tu, în stratul tău, ai foame?
SIU KARTA: - Am şi avem şi ce mânca! Ceea ce avem noi, sunt substanţe
potrivit substanţei noastre fiziceşti, spirituale. Noi vedem - de pildă - fructe, le
dorim şi le mâncăm, sau facem sucuri de fructe şi ne satisfacem dorinţa.
George: - Dar chinuiţi de foame, există în Lumea spiritelor?
SIU KARTA: - Sunt, îndeosebi aceia ce în viaţă nu au întins mâna cuiva.
Sete au şi cei în trup şi cei în spirit. Ambele tabere pot avea sete de mai multe
feluri. Să vorbim de lumea din chinurile mari: FOAMEA.
Foamea e îngrozitoare! Foame de tot ce ai avut în viaţă şi acum nu mai ai;
de tot ce ai mâncat şi acum nu mai ai, de tot ce ai văzut frumos şi acum nu mai
vezi; foame chinuitoare există şi prin faptul că există Lumi care au bunătăţi de
mii de ori mai felurite, bogate şi gustoase, iar tu nu le guşti.
SETEA - groaznică, chinuitoare este setea! În chinurile groaznice, ai dori o
lacrimă de pe Pământ, o lacrimă de apă şi nu o ai; există o sete după aerul curat
din lumea Pământului şi acum nu îl mai ai; chinuitoare este setea după lumina
soarelui, pe care ai avut-o şi acum nu o mai ai; chinuitoare este setea de libertate
pe care ai avut-o pe Pământ şi acum eşti încătuşat de Legile fixării tale;
chinuitoare este setea de a cunoaşte treptele fericirii, pe care nu le poţi urca;
chinuitoare este setea de a avea pe cineva prietenos lângă tine şi nu-l ai...
Toţi sunt duşmani între ei, toţi sunt străini unii de alţii; nimic odihnitor,
nimic frumos nu ai!
Vrei mai mult? Mai mult, nu ştiu să-ţi prezint!
George: - Aşa se explică faptul că ei doresc raiul pământesc, decât cel în
care sunt ei.
SIU KARTA: - Este clar, că de milioane de ori, viaţa pământească este mai
plăcută pentru ei, decât chinurile în care stau.
George: - Moş Ioane, ai băgat ceva în gură, de când ai murit?
Ioan Petreanu: - Nu, taică! Câteodată vine câte un miros, care parcă mă
satură, dar nu-mi dau seama ce-i şi de unde vine.
Veronica: - De unde vine mirosul, Siu?
SIU KARTA: - Din pomenile celor dragi ai lui de pe Pământ, care se fac
pentru el... Orice milă pe care o faci pentru cel plecat din trup, este ca o hrană
inexplicabilă pentru cel în spirit, după cum a şi spus.
Veronica: - Mulţumim, moş Ioane, pentru răspunsuri, şi-ţi dorim luminare!
Ioan Petreanu: - Nu, nu, fata moşului, să nu mă lumineze, să mă lase aşa
cum sunt, pentru că, dacă mă luminează, îmi văd mizeria în care sunt şi chinul
meu ar spori. Mai bine, aprinde-mi o lumânare...
Veronica: - Bine, moş Ioane, îţi promit! Mergi în pace!
I-am mulţumit şi lui Siu şi au plecat."Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu