Bucureşti – 31 Ianuarie 1965 I O A N H R I S O S T O M
Am chemat pe Ioan Hrisostom. Venind, i-am urat “Bun sosit”!
"IOAN Hrisostom: - În Numele Domnului nostru Iisus Hristos, al Marelui
Dascăl şi Guvernator Divin, vin la voi şi vă aduc binecuvântarea cea de Sus!
Prea iubiţii mei fii, prieteni şi fraţi! Fiţi binecuvântaţi!
Pauză... Tăcere.... După un răstimp:
George: - Te rugăm să ne spui tu, părinte, ce ai de spus! Eu las întrebările
pe altă dată! Simt că ai multe în tine, care clocotesc şi vrei să ni le comunici. Te
ascultăm!
(Simţeam, împreună cu Veronica, valuri de fierbinţeală care treceau prin
corpurile noastre).
Pauză... Tăcere
IOAN Hrisostom: (după circa 3 minute de tăcere)
- Ceea ce simţiţi, nu este ceva care să vă înşele... este influenţa radiaţiilor
mele.
Privesc lunca înţelenită, privesc plugul ruginit..., nu are cine să-l tragă, să
desţelenească lunca...
Mă întorc de altă parte, privesc holdele arse de soare, cu vârfurile
plecate spre pământ, dar nu sunt cei care trebuie să strângă recolta,
să o pună în hambare, să ducă bobul şi să-l macine... Nu are cine!...Nu
are cine să frământe făina în cocă şi să o toarne în forme... nu are
cine...
De aceea va ARDE acest amărât glob, cu tot ce are pe el...
Păstorii stau ascunşi în colibele lor, câini nu au la turmă să o păzească
de lupi; lupii intră în ea, sfâşie oile, le sugrumă, le alungă din staul; staulul
rămâne gol, iar păstorul se odihneşte, netulburat de conştiinţa răspunderii
lui şi odată cu somnul nesimţitor, s-a dus şi el în adânc.
Va sufla vântul, va împrăştia para, vor înconjura pământul - flăcările,
îl va spăla şi ce va rămâne ici-colo, vântul de miază-zi îi va strânge şi ca
dintr-un somn adânc îi va scula, îi va aduna şi ca de la o mamă vor vedea şi
vor simţi: un Drum, o Lege, un Pământ şi un Cer!!!
Ce folos că stai lângă fântână şi mori de sete! Nu ai cu ce să-ţi scoţi apă, nu
poţi să-ţi ostoieşti setea!
Orice copac, fie el cât de mândru în ramurile lui, dacă nu face roadă, se taie
şi se aruncă pe foc.
Cât de iubiţi sunt copiii sârguincioşi, iubiţi şi de rude şi de prieteni şi chiar
de străini, şi din toată strădania lor, cine foloseşte mai mult? Cei care îi iubesc şi
le laudă strădania, sau cel care se străduieşte?
Aşa este şi cu voi, pământenii. Toţi care depuneţi eforturi sincere şi curate
pentru cei din jurul vostru, chiar dacă noi, cei care am scăpat de orice rău ce era
asupra noastră, privim, admirăm, iubim, ajutăm, insuflăm şi ne bucurăm, dar din
toate acestea, folosul nu-l poate avea, decât CEL CE DEPUNE EFORT.
EFORTUL ESTE CHEIA LUMINII ÎN TIMP ŞI SPAŢIU!
Am lucrat în viaţa pământeană fără odihnă; am avut condiţiuni minunate de
a face mult mai mult decât am făcut. M-am împărţit, m-am risipit pentru toţi
aceia pe care i-am iubit, ca pe urmă, să regret pentru că aş fi putut face mai
mult şi nu am făcut.
De câte ori nu mi-am dorit să mai fac o singură călătorie pe Pământ, pentru
a mai putea lucra, dar cei ce au ajuns în oraşul unde mă găsesc eu, mai greu vin
să facă călătorii, numai dacă au de îndeplinit o misiune specială prin delegatul
respectiv al Divinităţii. Unii vin şi sporesc, alţii vin şi nu se mai întorc cum au
plecat, având cu ei şi din caracterul celor ce i-a avut în jurul lor pe Pământ.
De aceea, mă tem să mai fac o călătorie între voi, pământenii, mă tem că
nu voi mai regăsi locul cel de paşnică odihnă, cel în care sunt acum.
Noi, aici, ne adâncim în permanentă gândire şi CĂUTĂM SĂ FORMĂM
O LUME NOUĂ, prin insuflări, prin şoapte, prezentări în orice chip din
planurile noastre şi îndemnuri de muncă.
Toţi lucrăm aici, fiecare în domeniul lui de cunoştinţe, fiecare caută să
prezinte şi să declanşeze în faţa unora care sunt consideraţi că ar putea să ajute la
UN CER NOU ŞI UN PĂMÂNT NOU.
Pauză......... Tăcere......... Se gândeşte. Coasele stau atârnate, cosaşii sunt puţini, dar într-o dimineaţă, după roua
binefăcătoare, va merge zâna aurită, doamna înflorită şi cu degetele dragostei ei,
va atinge, ca să trezească cosaşii răspândiţi pe această bilă neastâmpărată, care
ascunde în ea prin văgăunile temerii şi ale laşităţii, cosaşi voinici, care - vor nu
vor - vor fi scoşi, li se va da coasa în mână, şi printre ei vor păşi uşor, acele ce
ţin năframa în mână, ştergând sudoarea, ajutând cu îndemnul lor, munca ce stă
în faţa cosaşilor.
Vorbesc pentru voi toţi, vorbesc pentru zilele şi oamenii voştri, vorbesc
pentru cei ce dorm, vorbesc, pentru cei ce în catacombele dorinţelor lor,
lucrează, vorbesc pentru acei care îşi îndreaptă mijlocul, fălindu-se că au coasa
în faţă, că le stau înainte holdele bogate, dar nu le ating nici cu degetul cel mic...
Holdele se usucă şi se topesc, pe Pământ...
Ooo, câte holde s-ar aduce în hambare, dar cine să le adune? Unii dorm,
alţii privesc holdele, socotind că nu s-au copt, iar alţii sunt cu mâinile legate de
formele care-i ţin, nedându-le aripi să zboare, punându-le în faţă şi în mână
legile pe care trebuie să le respecte.
Cine a căutat să calce, a gustat din paharul din care am gustat şi eu şi pe
care l-am băut până la fund şi odată cu terminarea lui, am scăpat de coşmarul
pământesc.
Mulţi dintre oamenii Pământului, s-au străduit să descopere taine care
stăteau ascunse şi într-o frunză de copac. Mulţi s-au străduit şi nu au avut odihnă
în viaţă, dar dacă strădania lor nu a fost constructivă, au căzut ca plumbul în
adânc, şi când s-a curmat viaţa în trup, odată cu strădania lor, s-a făcut anunţ şi
noi am privit şi l-am plâns. Ce a folosit strădania, dacă a dărâmat cetăţi nezidite
de mână omenească?
Eu am scris o Liturghie, pe care voi ortodocşii, o repetaţi zilnic - şi mai ales,
în sărbători. Aceasta am văzut-o nu cu ochii trupului, ci aşa cum mă vede pe
mine sora, fiica şi prietena noastră. Am văzut-o, am auzit-o, într-un fel, cam aşa
cum vă prezint eu vouă, acum, dar am căutat să o înfrumuseţez aşa cum am
simţit eu; m-a satisfăcut, având încredere nestrămutată, că ceea ce fac, nu
greşesc. Cu nimic nu am ştirbit din misiunea, din chipul adoratului meu Stăpân
şi mi-am zis: dacă înfrumuseţez, nu se va supăra pe mine, şi ca semn că a fost
aprobată de Marele Guvernator, Domn al tuturor Legilor şi Forţelor, este că
această Liturghie a rămas până astăzi.
Nu mă bucur că sunt pomenit, mă bucur
că este cântat Cel ce a fost huiduit, chinuit şi jertfit, Cel care, dacă ar fi venit cu
toată puterea Lui pe Pământ, într-o clipă ar fi fost scrum acest Glob pământesc...
(Din nou tăcere, câteva minute...)
Sluga care a vrut să-şi omoare Stăpânul, a făcut plan mai înainte, ca să-i
jefuiască averea şi nu-L va omorî decât cea mai intimă slugă, care-I cunoaşte
tainele sertarelor; şi purtat de murdara intenţie, după ce a săvârşit fapta
îngrozitoare, caută în toată casa, să vadă ce găseşte, pentru a jefui şi a pune pe
numele lui.
Aşa a fost şi cu iudeii, care au ucis pe Învăţătorul tuturor neamurilor şi care
au căutat, mai înainte de a-L ucide, să-I cunoască sertarele bogăţiei Lui, pentru
ca, jefuindu-le, să le treacă pe numele lor, deşi le-a fost urât Stăpânul, deşi L-au
omorât şi au căutat să-L arate vinovat şi că a meritat sugrumarea vieţii; totuşi, cu
tiranica lor obrăznicie, au susţinut că toate bogăţiile Lui, au fost ale lor...
Slugă vicleană, slugă mârşavă! După dorinţa ta, ţi-ai luat plata! Ceea ce ai
jefuit, nu va rămâne la tine şi de nu vor răscumpăra cei din jurul tău, vom
răscumpăra noi, care, acum putem vedea mult mai uşor, decât cei de lângă tine.
Furtul tău, vom şti cum să-l răsumpărăm şi cum să-l dăm la iveală fiilor
stăpânului pe care după ce l-ai ucis, l-ai prădat, l-ai jefuit – ai căutat prin
jaful tău să câştigi cântări de slavă şi nemurirea, ai căutat prin minciunile
tale, tu, poporule iudeu, să te numeşti cu neobrăzare: “popor ales!”
Va veni curând, ziua când vei fi scos, aruncat şi blestemat!
Destul, linguşirilor tale viclene, slugă netrebnică! Nu-ţi dai seama că
singură îţi sapi groapa? Slugă vicleană şi perfidă, nu-ţi dai seama, că se va
împlini cuvântul care spune: “Dacă voi cei vii nu vorbiţi, morţiise vor scula şi
vor spune adevărul, pietrele vor striga şi vor glăsui!”
Iată, de atâtea veacuri de când am plecat dintre voi, jefuitori ai adevărului,
văzând cum aţi prădat şi aţi trecut toate pe numele vostru, dând ca din milă,
hrană, fiilor Stăpânului ucis, mândrindu-vă că al vostru este miezul hranei, că
rădăcina fructului nemuritor o aveţi în grădina voastră, mă întreb: nu vă daţi
seama, că într-o zi, cei care nu vor avea linişte, până nu vor arăta adevărul, vă
vor înnăbuşi în propria voastră mocirlă puturoasă? Neam viclean şi ticălos, care
te-ai introdus la curtea Împăratului, trufaşule popor iudeu, care te-ai introdus
până în cele mai intime cămări ale Stăpânului:
TREZEŞTE-TE!... TREZEŞTE-TE!...
Prea târziu!
Nu mai poţi, pentru că eşti amorţit prin blestemul atras asupra
ta, de jefuirea şi nedreptatea ce ai făcut-o Împăratului, Care, atât de mult a crezut
în tine, că eşti credincioasă, că eşti slugă iubitoare, deşi privea în voi
vicleşugul!...
Fiii Împăratului s-au mulţumit şi cu averea furată de voi, ţinută în mâinile
voastre, trecută pe numele voastre, s-au mulţumit să o privească, să-i miroasă
parfumul, să-i guste dulceaţa, măcar că ştia că nu este a voastră... deşi, Cel ce a
pătruns “miezul”, şi-a dat seama că este furt, că s-au răzvrătit măruntaiele în El,
dar neavând puterea să o răscumpere la timp, a alergat către noi.
Noi îţi jurăm ţie, popor viclean şi desfrânat, popor iudeu, care te numeşti
singur “ales”, că vom răscumpăra cele furate, prin cei ce se vor trezi şi îşi vor da
seama că aţi jefuit pe Părintele lor, palatul Lui, tot ce a avut mai scump, mai
preţios pentru copiii Săi şi aţi trecut-o pe numele vostru, dând din “mila şi
generozitatea” voastră, celor prăpădiţi, fălindu-vă cu averea furată în ascuns,
bătându-vă cu pumnii în piept, că Hristosul nostru al fi de-al vostru... jivinelor!
Aflaţi, că Stăpânul pe care L-aţi ucis, nu a murit şi într-o zi, se va arăta şi
vouă că nu este mort, vă va trage la răspundere că i-aţi jefuit palatul, i-aţi
jefuit buna credinţă, i-aţi jefuit familia dragă şi aţi trecut-o pe numele
vostru... Netrebnicilor!...
Ce veţi răspunde, slugi netrebnice şi ticăloase? Veţi fugi? Dar unde? În apă?
Şi acolo vă găseşte! În munţi? Sunteţi uşor de găsit! Unde veţi alerga? Unde vă
veţi ascunde?... Unde?... Unde?... Unde?...
Bine că nu m-am născut printre voi, jivine iudaice, slugi netrebnice!
Cât de Sfinţi, cât de iubiţi sunt aceia care nu au cunoscut această Biblie,
această carte împărătească, această carte a Scripturilor Sfinte, pe care voi aţi
jefuit-o, tâlharilor!
Cât de mari sunt în faţa Acestui Împărat, acei care nu s-au bătut în piept cu
averi jefuite şi au căutat să imite pe un astfel de Împărat, fiind slugi curate,
iubitoare, devotate adevărului, pentru care s-au jertfit, s-au sacrificat pentru el,
asemeni Împăratului “vostru “ şi nu L-au jefuit ca voi, ci I-au făcut temple
minunate, I-au purtat cea mai mare cinste, L-au slujit până la urmă, cu cea mai
mare credinţă, deşi nu aveau puterea Împăratului “vostru”, aceştia au aflat
trecere în faţa Împăratului jefuit de voi şi aceia care au fost adoraţi de ei, au
primit putere din puterea Sa divină, ca recompensă pentru ordinea şi disciplina
lor.
Mulţi Împăraţi au fost pe acest Pământ neastâmpărat, dar care împărat a fost
mai oprimat şi mai necinstit ca “al vostru”, slugi netrebnice? Spun “al vostru”,
pentru că voi, mizerabili iudei, voi aţi căutat să spuneţi că a ieşit din neamul
vostru, dar dacă a ieşit din neamul vostru, de ce L-aţi ucis? Care mamă îşi poate
ucide pruncul, decât numai cea vitregă? Adevărata mamă renunţă, este în stare
să-şi dea pruncul de la sân, numai să-l vadă că trăieşte!
Voi aţi spus că Acest
Împărat a ieşit dintre voi, din neamul vostru, din coapsele părinţilor voştri,
mincinoşilor! Şi la urmă, aţi căutat să-L fugăriţi, să-L omorâţi!...
L-aţi omorât!... L-aţi jefuit!... Care dintre slugile altor împăraţi, a făcut ca
voi? Arătaţi voi, care sunteţi risipiţi pe tot acest amărât glob, arătaţi:
Cine a mai făcut, ceea ce aţi făcut voi, nemernicilor?!
Va putea o mamă, vreodată, să-şi ucidă pruncul şi după aceea să-l dezbrace?
Voi aţi ucis pe Acel pretins “ieşit din neamul vostru” şi L-aţi dezbrăcat şi de
cămaşă!
Cine o să vă creadă că este dintre voi, decât, numai acei care nu ştiu, nu
cunosc şi nu simt!...
Priviţi! Priviţi alte curţi! Toţi împăraţii au avut împărăţii paşnice, au sfârşit
liniştiţi! Toţi marii iniţiaţi, toţi marii creatori de religii şi filosofii, au murit
liniştiţi, în mijlocul celor care s-au născut. Batjocura pe care aţi aplicat-o voi,
Marelui nostru Învăţător, nimeni, niciodată, cu zeci de veacuri în urmă, nu a fost
scrisă în nici o istorie, nimeni nu a făcut aşa cum aţi făcut voi, lifte spurcate!...
Slugi netrebnice! Nu meritaţi să fiţi numite slugi!
Pregătiţi-vă casa osândirii voastre, pentru că:
Ceasul vi se apropie!
Adunaţi-vă cu toţii în jurul vizuinei voastre, acolo
unde l-aţi jefuit, acolo o să primiţi şi plata!
Suflă vântul mâniei aceluia pe care l-aţi jefuit, ca să vă adune acolo
unde l-aţi ucis, ca să vă înnece în propria voastră mocirlă.
Nu simţiţi în faţa voastră, un otgon care vă adună şi vă strânge din
toate părţile? De ce vă grăbiţi? Cu de la voi putere faceţi asta? Nu! Nu!...
Cei rămaşi pripăşiţi, rătăciţi prin alte ţări, cei ce nu vor ajunge în
cazanul osândirii la timp, aceia vor lua plata acolo unde se vor găsi.
Nădăjduiesc, prea iubiţii mei fii, că am fost pe înţelesul vostru. Mă voi
strădui, acolo unde este mai greu, să vă şoptesc, să vă îndrept, să vă arăt curatul
adevăr..., mă voi ruga, să dezvoltaţi REVOLTA MEA!
George: - Prea iubite părinte, ştii ce este în inima mea...
IOAN Hrisostom: - Ştiu şi de aceea să mă chemi! Voi veni lângă tine, te
voi ajuta, îţi voi şopti! Vei vedea clar şi limpede! Tot ce eu vreau să pun pe
hârtie, vei pune tu! Mă voi răzbuna prin tine! Acum, vreau să mă răzbun pe toate
nedreptăţile pe care le-am văzut, abia după ce am ieşit din trup!
George: - Mă bucur nespus, părinte!
Veronica: - A ridicat mâinile în semn de binecuvântare şi de “Rămas
bun”...
George: - Îţi mulţumim, părinte!
IOAN Hrisostom: - Cheamă-mă şi am să-ţi suflu şi am să-ţi şoptesc!
Veronica: - A plecat!...
București – 3 Februarie 1965.
I O A N H R I S O S T O M
Citeam la masă şi deodată, simt că Ioan Hrisostom vrea să vină să ne
vorbească. I-am comunicat lui Veronica ceea ce simţisem şi de comun acord, ne-am
pregătit de lucru. A chemat, fără nume, pe acela care doreşte să comunice cu
noi.
Într-adevăr, la mai puţin de un minut, soseşte Ioan Hrisostom, pe care l-am
salutat cu deosebită căldură.
IOAN Hrisostom: - În Numele Tronului Întreit, în Numele Aceluia care
stăpâneşte Universul cu a Lui putere, vă binecuvântez şi eu, prea iubiţii mei fii,
prieteni şi fraţi!
Am venit la voi, să mai descarc râvna şi dorinţa mea nerezolvată în viaţa
pământeană...
(Păstră câteva clipe de tăcere, adâncindu-se în sine, apoi începu):
Căldura slăbeşte marginile gheţii, o subţiază şi valurile împing apoi
sloiurile, le trimit la vale, se topesc sau nu se topesc pe parcursul căii lungi -
aceasta depinde de lungimea drumului – până ce se varsă în “Marele Ocean” şi
lovindu-se de altele, se sfărâmă unele de celelalte.
Vârtejurile din ocean, atracţiile spre fund, se produc, câteodată, din
loviturile gheţurilor. Dacă se întâmplă să se găsească o corabie prin faţa
sloiurilor, dacă cârmaciul nu se sileşte să se depărteze, este lovit, curenţii îl
atrag, şi cu toate sforţările lui, corabia este atrasă spre adânc, vâslaşul dispare
pentru totdeauna şi de acolo, nimeni nu-l mai poate scoate.
Cine sunt sloiurile? Ce înseamnă corabia? Care este vâslaşul?
George: - Sloiurile sunt cei îngheţaţi spiritual. Ei se desprind din locurile
lor, îşi irosesc forţele în zadar şi ciocnindu-se unii de alţii, nu fac decât să se
afunde unul pe celălalt.
Corabia este cel ce vrea să se salveze de cei ce vor să-l lovească şi-l
ameninţă cu scufundarea.
Cârmaciul este mintea; vâslaşul este voinţa - cu latura activă lucrătoare.
IOAN Hrisostom: - Da!...
Tăcere lungă... După circa 2 minute, reluă:
IOAN Hrisostom: - Te găseşti într-o grădină cu pomi fructiferi de toate
soiurile, cu minunate şi bogate roduri. Ochii care văd, te poartă când într-o parte,
când în cealaltă, că nu ştii din care să iei mai întâi, să-i cunoşti gustul.
Fără să vrei, te atrage cântecul minunat al păsărilor, care zboară din creangă
în creangă. Le priveşti gingăşia şi varietatea culorilor, îmbrăcămintea lor, şi te
întrebi cine a putut să le dea atâta agerime în alergarea lor necontenită. Te uiţi
cum spintecă aerul cu uşurinţă, în sus şi în jos. Libertatea lor, trezeşte în tine o
revoltă; parcă te vezi inferior lor şi pe drept cuvânt, revolta este îndreptăţită... nu
poţi zbura... dar poţi să imiţi această sprinteneală - nu cu trupul, care atârnă şi
este legat de Pământ, ci cu sufletul, prin care poţi să depăşeşti orice înălţime pe
care o pot atinge aceste păsări, prin care poţi să zbori, să spinteci spaţii, pe care
niciuna din aceste nevinovate zburătoare nu va ajunge, pentru că şi “Dincolo”,
ele sunt supuse ţie, spre a te delecta, spre a te linişti şi odihni cu cânturile şi
gânguririle lor.
Nimic nu se pierde, totul se mută, fiecare în spaţiul rânduit pentru
odihnă sau rezervat pentru chinuire, sau osândă, pentru că tot ce se mişcă
pe pământ, se mută “DINCOLO”!
Ele, păsările, ca şi noi, au fiecare locul destinat “Dincolo”, nu pentru
meritele lor, pentru că ele nu au nici un fel de merite, ci pentru desfătarea
omului sau chinuirea lui. Ce groaznice pot fi acele clipe, când simţi pe corpul
tău, încolăcindu-se un şarpe! Mai mare chin, nu se poate!
O, şi câtă linişte poate să-ţi dea un cor minunat de privighetori sau alte
păsări, care prin ciripitul lor, îţi pot veseli sufletul!...
Există jos, în straturile de chin, vegetaţii neplantate de mână omenească,
care încurcă şi fac trupul spiritual să se chinuie, prin mirosul urât pe care-l
emană, şi sunt vegetaţii în straturile celor luminoşi, care prin coloritul şi
parfumul lor, te satură, te odihnesc, te fac fericit!...
Ooo, dacă aţi şti voi, câte straturi sunt împărţite, după chinurile sau
bucuriile care sunt în ele, CUM AŢI CĂLCA TOTUL ŞI AŢI CĂUTA SĂ
ZBURAŢI!
Fiecare naţie, pe Pământ, are crezurile şi obiceiurile ei şi cât de minunat este
după părăsirea vieţii pământene, când se adună oamenii şi parcă se cunosc, deşi
nu s-au văzut niciodată, şi-şi împărtăşesc gândurile şi fiecare începe să lucreze,
din al cărui lucru nu mai poate să-şi construiască nimic, decât să aibă satisfacţia
parfumului, mergând spre Scaunul Măririi.
Câtă mulţumire însă poţi avea, când, odată plecat din viaţa pământeană, din
când în când, privind prin oceanul dragostei, livada pe care ai zidit-o şi ai lăsat-o
altora, cum creşte, cum rodeşte, cum se înfruptă mulţi din ea, şi bucuroşi,
mulţumesc că nu-i păzită de nimeni şi pot intra ca la ei acasă şi să se simtă ca la
ei acasă!...
Deşi, sunt conştienţi că nu au atins măcar cu un deget lucrul acestei
livezi, din miracolul dragostei Stăpânului livezii, simt că sunt moştenitori şi
printr-o taină neînţeleasă de ei, au dreptul să guste, să simtă moştenirea lor, că
au drepturi fără oprelişti.
(S-a auzit un trosnet în cameră, la care, Veronica s-a speriat, tresărind).
Acum, mă întorc către tine, fiica mea, şi-ţi vorbesc acum, când eşti plecată
aproape jumătate - din trup.
Orice adiere, te trezeşte ca din somn. Nu te mâhni, nu-ţi pune niciodată nici
un fel de întrebări.
Trupul, e cu slăbiciunile lui!
Lasă-te pradă acestei dragoste care s-a revărsat peste tine şi nu te mâhni!
Veronica: - Mi-e teamă că-mi vor slăbi nervii şi mă voi îmbolnăvi!
IOAN Hrisostom: - Cel care a înşurubat becul, va avea grijă să nu se ardă.
Voi, totdeauna ţineţi cântarele şi totdeauna să cântăriţi drept!
Vreţi să mai vorbiţi şi cu alţii?
George: - Nu, părinte, continuă cele ce ai să ne spui!
IOAN Hrisostom: - Aşa am fost obişnuit: să gândesc! Eu, foarte puţin am
lucrat în viaţă, muncă fizică - mai mult, am gândit; nu ore... zile şi nopţi întregi,
pătrundeam cu gândirea şi căutam să-mi aduc în imagine, ceea ce bănuiam; zic
că bănuiam, însă, lângă mine, era cineva care-mi prezenta realităţile nemuririi şi
uitam de mine, uitam de tot, stând, gândind, privind şi ascultând...
Când ieşeam între oameni şi le vorbeam, îşi închipuiau că eu am citit foarte,
foarte multe cărţi - şi nu greşeau. Deşi eu nu deschideam zile de-a rândul
cărţile, eu, totuşi, vedeam şi înţelegeam ce trebuie să sădesc în pământul
fiecăruia, planta potrivită climei pe care o avea regiunea lăuntrică a individului.
Eşti obosită?
Veronica: - Nu!
IOAN Hrisostom: - Te văd, eu!
Veronica: - Nu ştiu, ce am!...
IOAN Hrisostom: - Ştiu eu!
Veronica: - Ce anume?
IOAN Hrisostom: - Totdeauna, împărţirile te împuţinează, te slăbesc, de
nu-ţi dai seama ce-i cu tine. Acestea, le spun pentru că şi eu am trecut prin ele.
Nu poţi altfel, atâta timp cât eşti legat prin fire de tot ce este pământesc, şi fără
să vrei, legile firii cu ale Pământului, se atrag între ele, te slăbesc, te
împuţinează, şi tu, care vrei să depui eforturi pentru a urca pe o culme, de pe
platoul căreia să poţi inspira aer mai curat, simţi la un moment dat că poate nu
ai putea ajunge.
Acesta e omul în trup pământean, care este forma perfecţiunii, în care se
odihneşte cel care trebuie într-o zi să zboare. Prin acest cort, însă, poţi să-ţi
construieşti palatul, fie el cât de simplu. Pentru cort este important ceea ce stă
ascuns în el şi înţelege viaţa pământeană.
Eu, mă retrag...
George: - Doresc să te mai întreb ceva: înainte de a trăi ca Ierarh în sec IV,
te-ai mai întrupat vreodată?
IOAN Hrisostom: - O singură dată; am fost pe atunci, ostaş roman, dar de
foarte tânăr am zburat, căzând într-o luptă.
Eu, m-am retras!... "
George: - Îţi mulţumim!..."
Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu