București – 9 Octombrie 1965 S I U K A R T A despre
T I H A N - Compozitor din ZEFIRIUS (Lipsește începutul ședinței).
SIU KARTA: - Fiecare, se ocupă cu ceea ce a studiat și în trup fiind.
Fiecare, cu lucrul lui!...
George: - Sport, se face în Lumea voastră?
SIU KARTA: - Păi, alergarea mea încoace și încolo, nu-i sport?! (Râdem
cu toții). Noi nu avem timp de sport!
George: - Aveți săli de adunări sau congrese?
SIU KARTA: - Da, avem!... Noi ținem “sfaturi”. Așa le spunem. Se adună
spiritele, fiecare după preocupările lor: muzicanții între ei, cei cu preocupări
științifice între ei... Se adună, adică, cei cu anumite cercetări, cei ce studiază
anumite fenomene.
George: - În casa unde stai, ai muzică?
SIU KARTA: - Tu ce crezi?!
George: - Că da!...
SIU KARTA: - Ei, astea nu trebuie să le știți voi!
George: - De ce? Ba trebuie să le știm!
SIU KARTA: - Când ai să vii la noi, în Lumea noastră, ai să le poți vedea,
ai să le poți studia pe toate!
George: - Ce o să fie atunci, o să fie! Eu vreau acum să cercetez și să aflu
toate detaliile de care am nevoie pentru a putea înțelege și altele. “Totul” este
format și din detalii, așa că, iubite Siu..., iartă-mă, dar nu mă las dus cu vorba!...
(Râdem de-a binelea, cu toții).
SIU KARTA: - Da...ai dreptate! Dorințele voastre sunt atât de puternice,
încât ne obligă...adică, nu ne obligă, e suficient să doriți, că dorința voastră se
prinde de noi și v-o împlinim după puteri...
George: - Muzica din V și VI, o auziți voi, cei din VII?
SIU KARTA: - Noi avem în VII muzica noastră, mai perfecționată decât în
VI, dar... e drept, ascultăm și noi câteodată, mai rar, și muzica celor din V și mai
ales, din VI. Dar ceea ce preferăm noi, este muzica din VIII. Cea din IX, foarte
rar se aude, ca niște ecouri îndepărtate, sublime!... În V sau VI mergem și noi și
ascultăm când se face muzică acolo... Muzica face parte din viața noastră, e
strâns legată de existența noastră spirituală... E o necesitate de care nu ne
putem lipsi... E un climat cu care neîncetat ne hrănim!...
Ne completează
lipsurile noastre, ne satură!... Știi tu, că după ce ascultăm muzică înaltă, mult
timp suntem într-un adevărat extaz?...
Sigur, că și muzica nu e toată la fel... e legată de loc și de oameni... Sunt
oameni care pot primi muzică mai esențială și o primesc ușor, alții o primesc
mai greu, nu se simt pregătiți pentru o muzică mai de esență. Și totuși, asistă!...
Nu pot cuprinde toți la fel, chiar dacă sunt la un loc... Ca și la voi! Sunt 800
într-o sală; ce, parcă la toți le place ce se cântă? Unora mai mult, altora mai
puțin... Unii înțeleg mai mult, alțiii mai puțin...
George: - Te întâlnești cu oameni din alte Planete?
SIU KARTA: - Da, dar nu-i absolut nimic deosebit!... În stratul VI...așa,
cam cu trei luni în urmă, a venit un mare muzician din Zefirius, care a trăit
acolo vreo 780 de ani de-ai lor... Da, uite, trebuie să știi, că anul în Zefirius, nu-i
ca la voi. Voi spuneți la patru săptămâni o lună și un an la 12 luni, nu? La ei,
lunile sunt de două săptămâni, iar anii din 10 luni.
George: - Asta înseamnă cam 300 și ceva de ani de-ai noștri.
SIU KARTA: - E destul!... Phii, ce sfat a fost în VI!! Ce primire!... Ce
adunări, ce de întrebări! S-au făcut intervenții, să se admită să vină și cei din
IV... Cei din V, au venit mai ușor. Nu mai vorbesc de noi, cei din VII, că pentru
noi nu era nici o greutate!...
Ehei...muzicanții sunt cei mai uniți! Li se spune “Lumea frumosului și a
veseliei”, pentru că, atunci când începe muzica, totul se veselește, lumea e mai
frumoasă, mai bine-dispusă...
George: - Și cum îl cheamă?
SIU KARTA: - Așa după cum v-am spus, s-a făcut sfat, să vină din IV să-l
asculte și se întrebau: “L-om înțelege noi, oare? Ce muzică va face?”... Și au
venit să-l vadă pe cel atât de dorit, pe marele savant și maestru: TIHAN!
Acest Tihan s-a închinat în fața muzicienilor pământeni, pentru că el a avut
puterea de pătrundere și a văzut și a înțeles calitățile enorme și eforturile
supraomenești ale celor plecați de pe Planeta pământului, unii dezgustați de
neînțelegerea cu care au fost primiți, neacordându-li-se cuvenitul sprijin,
pentru a fructifica bogăția de care dispuneau...
Făcând comparație cu condițiile în care el lucrase, s-a văzut mic în fața
acestor pământeni, care lucraseră în condiții mizerabile, într-un climat
nefavorabil și înconjurați de o lume ostilă, inferioară, lipsită de orizont spiritual,
inapți de a pătrunde frumusețile muzicii.
Și a discutat Tihan cu pământenii, cu Beethoven, cu Mozart, cu Wagner și
ceilalți și s-au înțeles de minune, pentru că acolo se vorbește o singură limbă...
Chiar dacă băștinașii mai au vocabularul lor specific, totuși, se pot înțelege.
Am constatat că muzica e aceeași pe toate planetele. Vechii muzicieni, ce au
coborât din VII, din VIII - pe Pământ, au creat o muzică asemănătoare aceleia
care se cântă în straturi.
Pe de altă parte, se mai petrece un fenomen: puternicii admiratori ai muzicii,
au atâta energie în ei, încât, provoacă natura să cânte. Acești mari admiratori nu
lipsesc niciodată din marile noastre săli de concerte, nici de la adunările
muzicienilor.
Toți locuitorii care se hrănesc și se alimentează din muzică, fiind
mari energii spirituale, au implorat muzica naturii la venirea lui Tihan, încât
întreaga natură a cântat și a fost o sărbătoare de o înaltă tensiune spirituală și de
o veselie cu adevărat îmbătătoare!
George: - S-a cântat și cu instrumente?
SIU KARTA: - Bineînțeles, au fost și concerte festive, în care au cântat
zeci și sute de muzicieni la fel de fel de instrumente, care mai de care mai
aparte... Că a fost o sărbătoare, e puțin spus - și n-a fost numai atât; toate
celelalte planete: Tarnium, Taitun și Zefirius au celebrat această trecere a lui
Tihan, de la muncă, de la efortul pe care l-a depus pe Planeta lui...la odihnă și
fericire veșnică.
De-acum, Tihan, cine știe peste câte milenii “dacă” va mai face
o călătorie în Zefirius!.... Poate că la insistența celor din Zefirius, cândva, să se
mai întoarcă...dar mi se pare imposibil! Tihan va rămâne pentru totdeauna în
Straturile fericiților.
Acest muzician a fost mare prin: trăirea lui spirituală, prin lucrările lui
lăsate în urmă și prin legăturile avute cu lumea noastră...
George: - Îl vom putea vizita, când vom cerceta Stratul VI?
SIU KARTA: - Da, numai voi să țineți minte!
George: - Dacă l-am chema pe Tihan, ar veni?
SIU KARTA: - Știu, eu!... Nu știu! El nu e prea acomodat cu limbajul
vostru.
George: - Iubite Siu, ești convins, că tu acum vorbești limba română? Eu
sunt convins că 70% din vocabularul nostru e comun cu al vostru și că voi nici
nu aveți habar de limbile pământene!
SIU KARTA: - Așa este! Ai grăit drept!
George: - Dar de ce ai spus până acum că și acolo vorbiți limbi diferite?
SIU KARTA: - Pentru că știam, că voi înțelegeți greu aceasta.
George: - Să te întreb altceva: Știi ceva despre mine, când eram în spirit?
SIU KARTA: - Drept să-ți spun, nu mai știu!
George: - Am constatat, că voi nu prea aveți memorie bună...uitați cam
repede!
SIU KARTA: - E adevărat și asta, pentru că trecutul, pentru noi nu există!
Noi trăim prezentul, având perspectiva viitorului.
George: - Cineva mi-a spus cândva, de reîntrupările mele și mi se pare că
ești chiar tu acela care mi-ai povestit, atunci când eram în închisoare.
SIU KARTA: - Când iei legătura cu cineva de pe Pământ - cum a fost cazul
când am luat eu legătura cu tine - sigur, cauți să-i afli trecutul, să-l cunoști, să
vezi de unde a venit, ce-a făcut, să-i știi fixarea, dacă a avansat sau a coborât, și
în felul acesta te-am cercetat și eu și am aflat... Privim și vedem, mai mult sau
mai puțin...Dar uite ce-i: eu am treabă și am să vă las!
George: - Ce treabă ai?
(Siu râde).
SIU KARTA: - Eu am ce am cu Pământul, și mergând des, se înfiripă o
atracție față de locurile vizitate - la persoane mă refer - și atunci, plec spre ei.
Descopăr, incit, provoc... Merge? Bine, continui! Dar dacă terenul e șubred,
plec! Nu-mi pierd timpul cu șubrezenii!... Fiți binecuvântați! Pe altă dată!
Bucureşti – 10 oct. 1965
T I H A N
Compozitor din Z E F I R I U S
I.
L-am chemat pe TIHAN din ZEFIRIUS și pe nelipsitul nostru “Înger
călăuzitor”: SIU KARTA.
Au venit împreună. I-am salutat.
SIU KARTA: - În Numele Aceluia prin care venim la voi, să fiți
binecuvântați, iubiții noștri prieteni și frați!
Ați invitat pe acest frate al vostru, despre care v-am vorbit aseară. Vi-l
prezint!
Veronica: - E un bătrân simpatic, atrăgător... Îmbrăcat tot în alb, cu o
expresie veselă, radioasă, luminoasă... plăcut...un om care bine-dispune...
TIHAN (rar): - Marele Meșter...al întregului Univers...al celor știute și
neștiute de noi..., care a binevoit... să ne cunoaștem... (vorbește foarte rar), să
toarne peste voi... ploaia Harului Său..., să vă ajute, să vă lumineze și să vă
acopere... cu bunătatea Lui... de Părinte!
...Vă mulțumesc că m-ați chemat... să ne cunoaștem! Ce doriți de la mine?...
Poftiți, întrebați!
George: - Dorim să ne expui, mult onorate Tihan, modul în care ai activat
pe planeta știută de noi sub numele de Zefirius! Dorim să știm cum ai activat,
viața ce ai dus-o, dacă ai urmat vreo școală și ce școală, cum ai învățat și să
compui...și, în general, cum ți-ai manifestat chemarea ta de muzician și
compozitor...
....Prelungă tăcere
TIHAN: - M-am trezit în casa părintească... unde nu mi-a lipsit nimic.
Părinții, dotați din belșug, luând parte la întruniri de familii cu preocupări înalte,
mă luau cu ei acolo unde se făceau așa-numitele: “popasuri săptămânale de
îmbunătățire spirtuală”. Acolo auzeam muzică, recitări, acolo auzeam vorbinduse
de o altă Lume, care se spunea că este mult mai perfectă ca a noastră și că
acolo s-ar afla Conducătorul Planetei noastre și al altor Planete care mai există.
Acolo se discuta de bunul mers al familiei umane din localitatea noastră, și cum
noi copiii eram totdeauna de față, luând parte de mici la aceste întruniri, pentru a
răsări în fiecare ceea ce era semănat..., în mine, la acele întâlniri, a răsărit
chemarea la muzică, de pe când aveam patru ani.
Era o sală imensă, imensă, unde veneau părinții cu copiii lor și unde se
discutau multe și de toate. Unii dintre copii, nu veneau... sau chiar dacă veneau,
nu se trezea în ei nimic...
Aceștia erau trecuți în categoria oamenilor de rând,
care la zece ani, erau dați să facă o școală de zece ani, unde se învățau toate din
cele știute, după care fiecare se fixa la ceva, la o materie, la un obiect, la o
meserie oarecare și mai făceau încă patru ani.
Așa că..., eu m-am trezit în acea imensă sală, unde se găseau tot felul de
instrumente muzicale, unde se găseau picturi de o artă rară, unde se găseau în
miniatură cele mai alese clădiri, expuse pentru a trezi gustul copiilor spre creația
arhitecturală; se găseau tablouri cu cele mai alese și perfecte flori și plante, spre
a chema copiii la cercetarea lor; se găseau expuse tot felul de roci cristaline,
minereuri... și multe altele... animale de tot felul și așa mai departe.
Eu pe toate le-am văzut de prima dată când m-au dus părinții mei acolo, dar
nimic nu m-a încântat, nimic nu mi-a trezit atenția așa de mult, ca frumosul și
decorativul instrument de muzică, numit: “carhaica”, ce avea niște clape negre
cu alb și pe margini cu roșu. M-am oprit în dreptul lui - părinții s-au făcut că nu
mă văd - și atâta m-am uitat, neștiind ce este..., încât, curiozitatea m-a împins și
am atins una din clape. A ieșit un sunet care m-a încântat! Și am vrut să mai
ating și alte clape și iar au ieșit câteva sunete și iar am atins și iar...
Multe zile a fost o joacă... Ochii erau ațintiți asupra mea. Eram cam mic de
stat și mă cam chinuiam și nu m-am lăsat, vrând să văd și “gura” aceluia care
cânta. Așa m-am amuzat eu prima dată, de muzică.
Vedeam sunetele ca niște culori ale unor tablouri, mergeam prin casă și
apăsam obiectele, vrând să iasă și din ele sunete ca ale acelui instrument, și
părinții mei, nu după mult timp, mi-au adus un instrument, nu chiar ca acela, dar
scotea aceleași sunete ca instrumentul atât de adorat.
Când am avut 10 ani, mi s-a adus un TANLER... adică un îndrumător - un
profesor de specialitate - și mi-a spus că sunt mult avansat pentru vârsta mea,
pentru că eu, având instrumentul în casă și jucându-mă la el, vedeam ce trebuie
să compun și cum trebuie. Și în copilăria mea, eram și puțin ambițios, mi-am
zis: "Ei, tu ești mare, de aceea cânți, dar totuși ești mic față de mine, că nu cânți
decât dacă te ating..., pe când eu cânt singur!”
Așa am început să cânt singur... îndrumat însă, de “cineva” din Lumea pe
care o știam că există, adică Lumea straturilor, a Orașelor fericiților...
Când am împlinit 8 ani, am prezentat în Marea Sală o compoziție de-a mea,
despre care s-a spus că era insuflată de Marele Maestru al Universului, care
atinge toate cu binecuvântarea Lui. Compoziția pe care am prezentat-o, exprima
bucuria celor mici, care se îndrăgostesc de câte ceva sau de “cineva”, care nu are
chip văzut, dar cimentează cele ce sunt de unit, ca să facă o strânsă punte de
comunicare între el și Marele Meșter...
Așa mi-a fost fixarea și prezentarea în întreaga familie umană din Zefirius...
N-a mai fost nevoie de școala celor zece ani, m-am ocupat numai de muzică, iar
pe lângă celelalte am trecut pentru a ști de existența lor... Așa că, la 15 ani, am
dirijat un cor de 10 persoane - în uriașa Sală - și o compunere de-a mea în
cinstea Marelui Maestru, care, de fapt, a fost numai începutul laudei frumuseții
Divine...
Aceasta m-a reliefat și m-a făcut cunoscut pe întreaga planetă Zefirius,
pentru că eram cerut de fiecare oraș, să prezint “lauda”, despre care spuneau toți
că este atât de minunată, mai frumoasă ca toate “laudele” ce se cântaseră până
atunci. Aceasta nu m-a făcut să mă trufesc. Laudele și aprecierile, au trezit în
mine un dor mai mare de a compune despre Slava Marelui Maestru.
Prin unele compoziții învățam, prin altele cercetam cele nepotrivite, iar
altele erau adresate celor mici, spre a le trezi gustul de frumos, de ceea ce este
curat, sublim și înălțător.
Trebuie să recunosc că, dacă am făcut tot ce am făcut, meritul nu este al
meu, nici al îndrumătorului adus de părinții mei, ci al Marelui Îndrumător, ale
cărui șoapte le ascultăm, a cărui carte o citeam, învățând să văd și să lucrez...
Ajungând la vârsta maturității, am avut dorința să-mi cunosc îndrumătorul
și povățuitorul meu din Lumea nevăzută. Era din Lumea în care azi mă găsesc.
Aveam 30 de ani când l-am văzut prima dată, și de atunci l-am putut avea lângă
mine, la orice dorință a mea, la orice nedumerire, la orice bucurie...
Când am împlinit 80 de ani, m-am căsătorit...
(Veronica a pufnit în râs... Am început să râd și eu... zâmbeau și ei...).
TIHAN: - Voi puteți râde, dar pentru noi nu era nimic nepotrivit, pentru că
noi trăim câteva sute de ani. Trebuie întâi să ne croim drumul pe care mergem și
mai cu seamă, dacă creezi ceva, trebuie să lași ale tale proprii pe al doilea plan.
Eu aveam nevoie lângă mine, de o soție care să mă ajute în muncă, mai mult o
prietenă, decât o soție, mai mult un ajutor...
Mi-am căutat un ajutor, care să pătrundă tumultul necunoscutului și am
găsit. Am cunoscut-o cam pe la 70 de ani.
Bucureşti - 16 octombrie 1965
TIHAN
Compozitor din Zefirius
II.
Siu Karta: - Cel care a binecuvântat venirea noastră la voi, să vă
binecuvânteze pe voi, dragii noştri!...
Aţi dorit să vină fratele nostru, iată-l, vă stă la dispoziţie!
Tihan: - Prea iubiţii mei! Mi se pare că v-am povestit până la plecarea mea
în Lumea fericiţilor…
George: - Da, începuseşi să intri în amănunte.
Tihan: - După cum v-am spus, eu mă ocupam cu muzica. Compuneam, dar
majoritatea compoziţiilor mele erau de adoraţie pentru Preaînaltul Domn, căruia
i se cîntau în uriaşele săli de concerte coruri mari şi orchestre. Cele care erau de
adoraţie, se numeau “Salvarium”. Am făcut foarte multe din acestea pentru
stimularea tineretului, spre o formare spiritual-artistică, aceste compoziţii
numindu-se “Elii” - adică “Lumînări”.
Am ţinut seamă şi de bătrâni, şi de vârste mijlocii. Pentru vârstele mijlocii,
am compus aşa numitele “Ghelatina”, ceea ce înseamnă “Înălţare”, iar la bătrâni
le-am compus “Pantiru”, ceea ce înseamnă “Paradisul luminat al fericiţilor”… şi
câte şi mai câte altele pentru copii, care se cântau prin şcoli. Cea mai desăvârşită
muzică însă, cea mai profundă şi cea mai amplu tratată se numea “Şerni”, ceea
ce înseamnă “Adoraţie”.
“Adoraţia” o poţi face şi către o persoană, dar aceasta se face în nişte temple
uriaşe. La noi, cele mai importante săli sunt cele de adoraţie ale Celui Preaînalt.
Nu există clădire care să întreacă în fast arhitectural Marea Sală de Adoraţie a
Celui Preaînalt… Ar fi o insultă! Cel ce intră în acestă sală, trăieşte momente
înălţătoare. Poate intra oricine, la orice oră, dar numai în anumite timpuri se
cântă, cântece alese şi fixate Domnului nostru.
George: - Adică există şi un program fix de adoraţie?
Tihan: - Da, sigur; avem bătrâni care stau în strânsă legătură cu Marele
nostru Stăpân. Ei vin în fruntea tuturor, ne prosternăm cu toţii, aducem cîntece
de adoraţie Domnului şi după aceea aşteptăm comunicări, ce ni se fac prin
reprezentantul nostru: Marele Medium… care stă în faţa tuturor şi vorbeşte ceea
ce i se comunică de Dincolo.
Comunicările pot fi scurte… pot fi foarte lungi. Poate fi o încurajare, poate
fi o îndrumare, poate fi şi o mustrare. Toţi avem aceeaşi adoraţie, toţi cei din
planetă avem o singură conceptie despre Lume şi viaţă, împărtăşim cu toţii
aceeaşi filozofie.
George: - Ce sunt comunicările?
Tihan: - Comunicările reprezintă pentru noi, izvor al vieţii noastre
spirituale.
În sală, se începe printr-un concert de adoraţie, apoi ni se comunică prin
Marele Medium cele ce Domnul nostru are de comunicat...
George: - …adică?
Tihan: - Marele Medium se face intermediarul între noi şi Marele Creator.
George: - Ce reprezintă pentru voi acest Mare Creator?
Tihan: - Noi nu cunoaştem şi nici nu ne interesează prea mult cum şi ce
este. Noi ştim una: că cele ce se comunică sunt dorinţele celui Prea Înalt, ce le
are pentru evoluţia noastră, pentru creşterea noastră spirituală. Noi ştim şi
suntem convinşi că cele ce vin de acolo sunt numai lucruri şi idei ce ne sunt
nouă de folos. Orice aşezare trebuie să aibă un astfel de bătrân medium, în jurul
căruia se adună locuitorii, pentru a primi binecuvântare şi îndrumare şi alături de
care se prezintă şi “Adoraţiile”.În "Adoraţii" se cuprinde totul: şi mulţumire, şi
recunoştinţă, şi admiraţie… tot…
George: - …şi cerere, nu?
Tihan: - …şi cerere, dacă e nevoie…
George: - Ce cereri faceţi voi către Cel Preaînalt?
Tihan: Cererile noastre sunt mereu aceleaşi… şi cea mai de căpetenie
cerere este de a nu mâhni pe semenul nostru cu ceva. Noi nu suportăm ca cineva
să sufere cât de cât de pe urma cuiva…
George: - Şi nu suferă nimeni?
Tihan: - La noi, nu. Nu există suferinţă, nu sunt nici toţi la fel de avuţi, nu
au toţi aceeaşi stare materială; unul poate avea slujbe înalte, alţii moşteniri de la
părinţi, alţii nu au fost dotaţi, nu au nici moşteniri de la părinţi şi nici ridicaţi pe
trepte mai înalte nu sunt… şi atunci, cei înstăriţi ia pe aceştia pe lângă ei,
ridicându-i, nu umilindu-i, mâncând cu ei la aceeaşi masă.
Cel avut iubindu-i, iar
cei miluiţi respectându-i. Şi aşa sunt familii formate din multe familii, şi în felul
acesta nu există lipsuri materiale, nici suferinţă. De aceea, singura cerere este
aceea de a nu jigni pe cel de lângă tine, adică să nu se simtă el înfrânt, umilit,
alături de tine…
Eu am umblat foarte mult, trezind şi aprinzând lumini scânteietoare pentru
adoraţia Marelui Stăpân… de aceea am fost foarte avut şi cu o bună stare
materială, pentru că nu am cântat numai în săli de adoraţie, ci am cântat tuturor
şi pretutindeni.
George: - Aveţi şi muzică de dans?
Tihan: - Nu cunosc termenul acesta!
George: - Balet, dansuri, nu aveaţi?
Tihan: - Îmi sunt străine termenele acestea!
George: - La voi nu se face muzică, pe care tineri şi tinere să facă tot felul
de figuri, care să exprime, să zicem, zborul lebedelor sau deschiderea florilor,
sau câte altele?
Tihan: - Da, înţeleg! Vrei să spui despre “Cricnoş”, care prezintă un subiect
prin mişcări, prin mlădiere şi graţie…Da, este o artă desăvârşită, dar eu nu m-am
ocupat cu ea. N-am fost atât de cuprinzător.
George: - Dar tinerii nu se distrează între ei? Nu dansează?
Tihan: - Da, tinerii au şi ei distracţiile lor, muzica lor, dar “dans” nu ştiu ce
este.
George: - Când doi tineri se iubesc şi se pregătesc să se unească, fac
petreceri şi ascultând muzică, fac tot felul de mişcări în ritmul muzicii.
Tihan: - La noi, cei ce se iubesc fac plimbări prin locuri prea frumoase şi
pline de farmec, merg la concerte şi la diferite forme de prezentare artistică…
Ce-mi spui tu, nu cunosc…
George: - Să revenim la bătrânii îndrumători. Cine-i recrutează şi cine-i
alege?
Tihan: - Ei sunt indicaţi de Cel ce comunică prim mediumitate. Aceştia
sunt chemaţi şi se spune prin comunicări: "cutare şi cutare se duce în cutare loc".
Se aleg - nu de noi, deci, ci prin comunicare cel numit este ascultat de cei în
mijlocul cărora a fost trimis, iar el se străduieşte pentru a deveni reprezentant şi
direct comunicant al cercului respectiv.
George: - Fară nici un fel de şcoală?
Tihan: - Ei, dar ei nu sunt aleşi din şcoală, ci după ani şi ani, după sute de
ani de viaţă. Trebuie să aibă cel puţin 200 ani vârstă şi nu contează şcoala ce au
urmat. În momentul când e numit prin comunicare, orice a lucrat înainte
părăseşte şi îşi urmează trasarea.
George: - Există vreo şcoală înaltă, specializată cu problemele vieţii,
nemuririi şi ale Cerului?
Tihan: - Da, există. Şi numai cine nu vrea, nu merge la această şcoală. Dar
e mai mult pentru oameni maturi. Oricare îşi face o meserie, dar dacă nu trece
prin această şcoală, nu este complet. Profesorii acestei şcoli sunt cei mai
înţelepţi dintre bătrâni, cei mai iscusiţi, cei mai mari gânditori… Nu sunt primiţi
copiii. Copiilor li se dă educaţia de către părinţii lor. Această şcoală nu este
decât de 7 ani şi se numeşte “Leghi tinoro”, ceea ce înseamnă “Ştiinţa despre
Ceruri”.
George: - Ai urmat-o şi tu?
Tihan: - Daaa… pe la 50 de ani!
George: - De ce nu ai fost mai devreme?
Tihan: - Eram prea ocupat.
George: - Cam de la ce vârstă sunt primiţi în aceasta şcoală?
Tihan: - De la 40, dar puţini sunt care merg la 40 de ani, mai ales cei care
nu au preocupări prea importante. În orice caz, nu există om cu post de
răspundere, care să nu treacă prin această şcoală de înaltă spiritualitate.
George: - Merg şi bărbaţi şi femei?
Tihan: - Cum, numai bărbaţi…?! Vin şi femei, dar foarte puţine… cam 5%.
La noi, femeia e socotită ca ceva sfânt.
George: - La voi se despart după căsătorie?
Tihan: - Da, plecând unul dintre ei din trup, altfel nu se cunoaşte
despărţire…
George: - Dar dacă nu se împacă între ei, ce se întâmplă?
Tihan: - Dar care e motivul să nu se împace?
George: - Nepotriviri. Nu a fost unul pentru celălalt şi nu prea merge bine
treaba.
Tihan: - Nu există asta la noi! Bărbatul stă şi peste suta de ani şi nu se
apropie de cineva până ce nu găseşte pe aceea, faţă de care să aibă un sentiment
puternic de adoraţie, de sfinţenie. La noi, unirea este socotită ceva sfânt…
Femeia este pentru noi un LOCAŞ SFÂNT… Femeia, la rândul ei, vede totul
în bărbat, şi în această iubire şi adoraţie reciprocă se unesc, se înalţă şi se
desăvârşesc.
George: - Mănăstiri aveţi?
Tihan: - Ce-s alea “mânăstiri”?
George: - Locuri, aşezăminte în care oamenii se retrag de lume, fug de
sexul opus şi trăiesc în singurătate sau într-o comunitate restrânsă, în care se
practică asceza şi un anumit program de închinări şi slujbe…
Tihan: - Aşa ceva, la noi nu se cunoaşte. De lume nu fuge nimeni, pentru
că lumea nu este momeală… nu e o pantă pe care se alunecă, nu e o prăpastie în
care să cadă… Chiar dacă cineva este slab înzestrat spiritual, acela este ajutat de
toţi cei din jurul lui…
Cât priveşte fuga de sexul opus, am mai spus şi repet: pentru noi, femeia
este ceva sfânt şi pentru femeie la fel… bărbatul este ceva desăvârşit, iar unirea
dintre ei, dragostea dintre ei, în unire, îi ajută să se desevârşească.
Nu există ca
un bărbat să aibă atracţie spre mai multe femei şi cu cea pe care o iubeşte, se
uneşte cu ea prin căsătorie, ducându-şi drumul, urcând treaptă cu treaptă scara
perfecţiunii. Am spus şi repet: nu cunoaşte bărbatul pe altcineva decât pe femeia
lui şi nici o femeie nu poate să meargă la doi bărbaţi.
Cei care ţin legătura permanent cu Cerul, cum spuneţi voi că sunt cei din
mănăstiri, la noi sunt bătrânii, pe care-i considerăm farurile noastre, iar noi, din
orice stare socială am fi, suntem supuşi şi sub ascultarea îndrumărilor lor.
George: - Adică, “bătrânii” care vă conduc spiritualiceşte, sunt recrutaţi
dintre cei necăsătoriţi?
Tihan: - Ba nu! Poate să aibă şi soţie. Este o raritate extremă la noi, ca un
bărbat de 200-300 de ani, să rămână fără soţie. Rămânând cineva fară soţie,
chiar de nu este ales prin comunicare, el merge alături de bătrâni, slujind alături
de ei, şi altă femeie pentru ei nu mai există în viaţă.
George: - Cum arată o sală mare de adoraţie?
Tihan: - Construcţia este măreaţă, după cum am spus. Urci mai multe sau
mai puţine scări… din ce e construită ea… materialele, nu ştiu dacă voi o să
înţelegeţi… e un material tare lucios, adus din munţi, cu fel de fel de culori;
acoperişul se face dintr-un material mai uşor, în forme aparte, cu foarte multe
figuri, cu fel de fel de simboluri, care fiecare au un înţeles anume. Pe afară,
există un gen de ornamente, în interior altă ornamentaţie, care fiecare exprimă şi
prezintă ceva. Înăuntru, avem un fel de “şezări”, pe care fiecare se aşează.
Ornamentaţiile, după cum am spus, prezintă toate, anumite simboluri, iar pe
fundalul sălii este prezentat Stăpânul nostru, care exprimă şi forţă şi bunătate de
Părinte. În unele părţi, iese în relief, în alte părţi este pictat cu culori diferite,
fiecare după posibilităţile lui de creaţie. Acolo sunt foarte multe lumini aprinse,
precum şi locuri unde se ard mirodenii.
Sunt apoi locurile rezervate orchestrei şi corului, şi uneori toată lumea cântă
odată cu orchestra. Sunt momente când cântă numai orchestra, alteori când cântă
numai corul…Fel şi chip!
Ornamentaţia este însă sublimă! Ea, ornamentaţia
este aceea care a trezit în mine muzica, alături de uriaşul instrument de
care m-am atins şi a cântat…. Există patru instrumente cu clape: “Mihnar”,
“Trechin”, “Hartes” şi încă unul… nu-mi mai amintesc…
Dragii mei, să rămânem aici, şi am să vă povestesc altă dată cum am părăsit
trupul şi m-am rupt de planeta mea…
George: - Copii ai avut?
Tihan: - Nu.
George: - De ce?
Tihan: - Nu am avut… şi atât!
Siu Karta: - Fiţi binecuvântaţi, iubiţii noştri! Bucuraţi-vă de cele auzite şi
cer ploaia de Har a Stăpânului, să vină peste voi!
Bucureşti - 17 octombrie 1965
TIHAN
Compozitor din Zefirius
III.
Veronica: - Da! Au venit Siu Karta şi Tihan….
I-am salutat.
Siu Karta: - Cel care a intervenit pentru venirea noastră la voi, să vă
binecuvânteze, prea iubiţii noştri prieteni!
George: - Iubite Tihan, cine este pentru voi ceea ce tu ai numit “Cel
PreaÎnalt”?
Tihan: - Este Creatorul a tot ce există în Univers. Se ştie că El este Cel ce
împlineşte cele bune între oameni, Cel ce ascultă şi Cel ce răspunde cererilor. El
este Cel care, după întoarcerea noastră din trup, ne rânduieşte pe fiecare după
voinţa Sa.
George: - De Iisus Hristos aţi auzit?
Tihan: - Da, se ştie…
George: - Ce se ştie?
Tihan: - Că prin voinţa Tatălui, a Celui Atotputernic, a fost trimis
“Cuvântul Lui” să se întrupeze pe o planetă numită Pământ… Că această
prezentare s-ar fi făcut prin intermediul unei tinere, numită “Gelium”, care
înseamnă curăţenie, milă, bunătate şi pentru că era extrem de dotat, chiar
casnicii Lui, adică cei care L-au primit, prin chinuri groaznice L-ar fi ucis.
Aceasta s-a spus prin bătrânii noştri, acum cu mult, mult timp în urmă. Iar că Cel
ucis de ei a fost luat de Cel ce L-a trimis, de Părintele Ceresc şi readus din locul
din care please. A fost întrebat de ai noştri dacă a fost un prooroc, “un Trimis al
gloriosului Domn” şi s-a răspuns aşa: “A fost însuşi VOINŢA CELUI
PREAÎNALT - întrupată pentru a le da unora viaţa, iar altora moartea. Asta ştim
noi.
George: - Între cei din Zefirius, sunt cinstiţi marii prooroci, marii…
„Sfinți”?
Tihan: - Noi nu avem „Sfinţi”… Avem însă „reprezentanţi” ai Gloriosului
Domn - şi noi pentru ei avem o deosebită stimă şi recunoştinţă.
George: - Si după ce aceştia părăsesc trupul, le păstraţi amintirea?
Tihan: - Nu numai atât… Însăşi viaţa lor ne este ca un exemplu şi o plăcută
amintire.
George: - Aş vrea să ne spui tu câteva cuvinte despre modul în care este
uşurată munca fizică în Zefirius, ce fel de maşini sunt şi ce munci fac ele?
Tihan: - Depinde de muncă. În maşini suntem recunoscuţi ca… cei mai
avansaţi din toate planetele. Deplasările se fac tot cu maşini… atât pe uscat şi pe
ape, cât și în aer. Folosim însă şi tracţiunea animală, ca obiceiuri locale. Depinde
la ce distanţă se face deplasarea. Fiecare acolo are maşina lui cu care se
deplasează. Se pot folosi şi maşinile în comun, acele „aihtoane” cum le spunem
noi, care sunt mai lungi.
George: - Dar în gospodărie, ce maşini aveţi?
Tihan: - De tot felul. Totul se face cu maşini, cu aparate: curăţenia, gătitul,
toate…
George: - Şi ce energie foloseaţi?
Tihan: - Instalaţiile care erau făcute pentru locuinţe.
George: - Dar ce energie foloseau?
Tihan: - Cum, ce „energie” ?… Nu înţeleg.
George: - Uite, la noi mâncarea se încălzeşte sub flacăra unui gaz, curăţenia
în casă se face cu curent electric, căldura în casă se face cu aburi fierbinţi ce trec
prin ţevi metalice… La voi, cum e?
Tihan: - Eu nu ştiu. Nu mi-am pus niciodată întrebarea cum merge una,
alta… Cei ce se ocupă cu ele, ştiu.
Veronica: - Parcă îl cam plictisesc întrebările astea…
George: - Te rugăm să ne ierţi că-ţi punem astfel de întrebări, dar pe noi
care suntem în altă lume, ne interesează toate amănuntele.
Tihan: -Da, pe voi vă interesează să le ştiţi pe toate cum sunt… Toate merg
automat la noi… Tehnica e de înaltă clasă…
George: - Dar energie electrică, aveţi acolo?
Tihan : - Acum înţeleg ce vrei să spui. Avem, sigur.
George: - Ce se face cu această energie electrică? Aveţi şi uzine atomoelectrice?
Tihan: - Sigur că da. Curentul electric este captat din marile uzine care
lucrează pe bază de atom-energie. Această atom-energie, cum îi spunem noi,
este folosită pretutindeni, atât în uzine şi fabrici care produc bunuri materiale,
cât şi în sălile mari şi complexe de locuinţe.
George: - Maşinile, le ştii de când erai tânăr, sau mai târziu?
Tihan: - M-am trezit cu ele… Pretutindeni numai aparate şi maşini, dar pe
parcursul vieţii mele - că am trăit destul de mult - aceste aparate au mai evoluat,
s-au mai perfecţionat. Ca şi muzica… Pe vremea când am început eu, stăluceam
în compoziţii. Acum sunt compozitori care văd altfel, înţeleg altfel şi prezintă
altfel muzica.
George: - Cu naşterile, cum stăteaţi? Tu de ce n-ai avut copii?
Tihan: - Nu ştiu…
George: - Cam câţi copii pot avea oamenii?
Tihan: - Până la patru copii. Mama e asistată la naştere de doamne
specializate şi după un timp revine acasă, iar la 50 de zile după naştere, e dusă în
uriaşa sală, pentru a primi binecuvântarea, iar copilul, numele. E o bucurie
aparte, cu muzică şi cor, şi „bătrânul” dă numele copilului care vrea el, sau care
vrea părinţii. După aceea, copilul este dus la părinţi şi se sărbătoreşte.
George: - Dar la căsătorii, cum se face?
Tihan: - După ce tânărul a găsit pe acea fată în care vede buna convieţuire,
însoţiţi de părinţii ambilor tineri, de rude şi cunoscuţi, şi cei ce îi iubesc, merg cu
toţii în Marea sală, unde se face unirea celor doi, tot prin binecuvântarea
bătrânului. E o sărbătoare mai mare decât la prezentarea noului-născut. Bătrânul
invocă, imploră pe Gloriosul Domn şi primind direct binecuvântarea, o transmite
celor doi. Lumina aceasta, această bucurie, ţine trei zile, la casa tânărului.
George: - Şi când pot dormi ei împreună? Există vreo restricţie în sensul
acesta?
Tihan: - Obiceiul este aşa: din momentul primirii binecuvântării, cei doi
pot sta laolaltă.
George: - Şi dacă se iubesc tare, tare... şi mai stau şi ei împreună, înainte de
binecuvântare?...
Tihan: - Oricât ar fi atracţia de mare, laolaltă stau numai după primirea
binecuvântării.
George: - Şi dacă mai sunt abateri de la aceasta, sunt pedepsiţi în vreun fel?
Tihan: -Nu. Nu se ia în consideraţie. O iubeşte… gata… e a lui! Nu stă
nimeni să-i supravegheze sau să-i oprească… Numai dacă şi-ar părăsi iubirea,
dacă şi-ar minţi-o…
George: - Atunci îi pedepseşte cineva? Vreo lege?
Tihan: - Sigur că se pedepseşte! Mai întâi, nu mai intră în Sala de adoraţie,
apoi nu mai are acces în nici un grup, în nici o societate. Este complet părăsit de
toţi cei din jur şi nici o altă femeie nu se mai apropie de el niciodată. Dar asta se
întâmplă rar, la o sută de ani o dată…
George: - Ce alte „păcate” mai pot face oamenii la voi?
Tihan: - Nu înţeleg, ce înseamnă la voi cuvântul „păcat”?
George: - Greşeli, adică.
Tihan: - Aaa… jigniri aduse Celui Preaînalt.
George: - Jigniri, furturi sau crime.
Tihan: - De ce să ia de la altul? Dacă are nevoie. cere şi primeşte.
George: - Dar crime?
Tihan: - Cum adică?
George: - Unul să răpună pe altul… să-i ia viaţa.
Tihan: - O, Doamne! Nu se întâmplă aşa ceva!... Doar aşa… accidente. Şi
asta foarte rar…
George: - Ce alte greşeli s-ar mai putea face, care să fie pedepsite de lege?
Tihan: - Noi avem pe bătrânii care judecă uneori unele neînţelegeri.
Aceasta se întâmplă foarte rar, dar legi care să pedepsească, nu avem. Nu se fac
greşeli, fiecare ştie ce are de făcut. La noi nu există acea răutate între oameni,
care se spune că există pe planeta Pământ….
George: - La căsătorii se fac acte?
Tihan: - Ce-s alea „acte”?
George: - Să se scrie pe hârtie: cutare s-a căsătorit cu cutare, la data
cutare… etc.
Tihan: - Păi ce să se mai scrie? Nu se văd? Nu sunt atâţia ochi în Marea
sala? Nu primesc ei binecuvântarea? Ce nevoie mai e să se scrie toate acestea?
Nu e necesar!
George: - Dar impozit plătiţi pentru case? Pe palatele acelea în care locuiţi?
Tihan: - Ce „impozit”?
George: - Să plăteşti bani, că ai o casă.
Tihan: - Păi dacă e a mea, cui să dau?... Nu avem nimănui de dat… Doar
celor ce aveau nevoie şi nu aveau posibilităţi, le dădeam.
George: - Dar oameni zgârciţi, aveţi pe acolo? Avari?
Tihan: - Cum, „zgârciţi”?
George: - Adică să nu vrea să dea, să ţină totul numai pentru ei.
Tihan: - Nu există oameni de felul acesta printre noi… Bucuria cea mai
mare a fiecăruia dintre noi, este atunci când poate da cuiva ceva, atunci
când poate sprijini cu ceva pe cineva care e în lipsă… Dar foarte rar se
întâmplă la noi ca cineva să nu aibă ce-i trebuie şi să aibă nevoie de sprijinul
altuia. Dar când cineva are o nevoie, e o mare bucurie să-l poţi ajuta, e o mare
satisfacţie.
Nu înţeleg cum și ce fel de viață aveți voi acolo, nu înțeleg şi nimeni
din Lumea noastră, de pe Planeta noastră, nu poate înţelege răul, zgârcenia şi
egoismul. Am auzit de termenul acesta de „egoism” şi nu-l pot pricepe, nu pot
pătrunde gândurile unui om ce poate trăi numai pentru sine, ce ţine totul numai
pentru sine şi nu-l interesează nevoile semenilor lui.
Noi nu putem înţelege ce
fel de oameni au putut fi aceia de pe planeta voastră, care au putut chinui pe
Trimisul Părintelui, pe Hristos, Marea Lumină venită din Împărăţia Luminilor,
nu putem înţelege ura celor care L-au primit şi în loc să-I înţeleagă mesajul, L-au
răstălmăcit şi L-au izgonit dintre ei.
Ni s-a spus că planeta Pământului este o planetă a suferinţei, în care, cu cât
ești mai bun şi mai luminat, cu atât ai mai mult de suferit de pe urma semenilor
tăi, care în loc să te înţeleagă, caută să te desfiinţeze prin ura şi răutatea lor.
Am învăţat, deasemeni, în şcoala aceea despre care vă spuneam, că există în
Univers spaţii în care domină întunericul şi spiritele aşa numite „gandanice”,
adică negre, de culoare închisă, care au reuşit să ajungă pe Pământ şi să-l
conducă şi să-l stăpânească…
Pentru noi, aceasta sună ca o poveste, ca un basm imaginat de cineva, şi nu
am fi crezut că este real, dacă nu am fi fost informaţi la timpul acela despre
suferinţele Marelui Trimis al Cerului pe Pământ.
A fost mare nedumerire între
noi, punerea pe o cruce şi fixarea Lui, pentru a fi omorât. Ne-am cutremurat cu
toţii şi am lăcrimat de durere că se pot petrece astfel de acte în Univers.
Am luat cunoştință, de asemenea, tot de la filosofii noştri, că Cel Preaînalt,
în urma acestei nemiloase fapte, A HOTĂRÂT: desfiinţarea totală şi
definitivă a lumii celor cu culori întunecate.
Cumplitul diabolism a fost
blestemat pentru totdeauna - şi ştim că Împărăţia Luminii se pregăteşte de
o titanică Intervenţie, pregătind un Foc distrugător, ca să salveze şi această
planetă amărâtă a Pământului şi s-o aducă să fie şi ea o planetă cu care noi
să putem comunica şi colabora.
Între planetele noastre există o strânsă colaborare știinţifică, artistică şi
filosofică, care se realizează atât prin legături radio cât şi prin televiziune.
Mi-aduc
aminte, că cele mai valoroase lucrări ale mele au ajuns să fie ascultate până
şi de cea de-a treia planetă, care este sub noi, ceva mai puţin evoluată decât noi
şi care face parte din familia planetelor armoniei şi luminii.
Ei, destul pentru astăzi! Mai am şi eu altele de făcut!...
Bucureşti - 23 octombrie 1965
TIHAN - compozitor din Zefirius
IV.
Siu Karta: - Părintele Luminilor să vă binecuvânteze pe voi şi căminul
vostru, prea iubiţii mei!
George: - Nu v-am deranjat?
Siu Karta: - Nu, eu eram în VI şi-mi cercetam prietenii.
Tihan: - Putem începe!
George: - Ce gânduri mai ai, cinstite Tihan? La ce mai meditezi acum?
Tihan: - Aici nu te poţi opri la un singur lucru. Parcă timpul este prea scurt,
ca să-l poţi împărţi…
George: - Să reiau firul întrebărilor: Zefirius, cam ce populaţie avea?
Tihan: - La părăsirea mea, se ştia de 20-22.000.000. Aşa ştiam eu.
George: - Câte ţări sunt?
Tihan: - Noi nu avem planeta împărţită pe ţări. Eram un singur neam, o
singură limbă, un singur obicei. Fiecare cunoştea obiceiurile şi fiecare ştia ce are
de făcut.
George: - Cine o conducea, sau mai bine zis, cum erau conduşi oamenii de
pe planeta ta?
Tihan: - Fiecare localitate avea două conduceri: o conducere se ocupa cu
raporturile dintre oameni şi Divinitate, aceasta era Conducerea filosofică - care
era cea mai stimată şi cea mai preţuită. Mai exista apoi o altă conducere,
alcătuită din localnici iscusiţi, care se adunau sfătuindu-se şi punând la cale
bunul mers al treburilor de interes obştesc, material, adică producerea şi
repartizarea bunurilor materiale.
Aceştia, la rândul lor, aveau în subordinea lor
pe alţii, astfel încât treburile mergeau bine.
Erau cinstiţi şi acei care erau dotaţi cu o pricepere organizatorică. Ei lucrau
mână în mână cu conducerea bătrânilor filosofi şi nu ieşeau din cuvântul lor. Ba
le cereau şi concursul, spre a interveni la Tronul Divinității pentru a primi
Lumină.
Peste toţi însă există un bătrân „KERANIK”, mai marele bătrânilor, care
înseamnă „Cel ce primeşte Lumina”.
Keranikul pe care eu l-am lăsat în urmă,
era de 500 de ani. Se numea Nahtin. Când fusese ales, mai bine zis când fusese
indicat printr-o comunicare ca să fie mai-marele înţelepţilor, el avea vreo 400 și
ceva de ani şi cu 500, avea o vârstă cam de 900 de ani…
George: - Ziare, publicaţii, aveaţi?
Tihan: - Daaa!... Foarte, foarte dezvoltate publicaţii. Să vă spun ceva:
Odată, s-a produs o desfacere a unui munte, la o leganare a lui…
George: - Un cutremur?
Tihan: - Nu, o legănare doar. Pe la noi nu există catastrofe şi cutremure.
Relieful se mişcă, dar încet. Nu provoacă accidente.
Muntele de care v-am
vorbit, s-a desfăcut şi s-a prăvălit ca şi cum ar fi fost făcută de o mână
omenească, pentru că nu avea o temelie sănătoasă. E adevărat că curgea o apă pe
lângă munte şi se spune că i s-a dat cursul apei pe acolo, pentru a înfrumuseţa
locurile.
George: - Cum, cine a făcut aceasta?
Tihan: - Oamenii, savanţii. La prăvălirea acestui munte, a izbucnit apa, pe
unde se spunea că izbucnise cândva. Acolo s-au descoperit foarte, foarte vechi
maşini, care scoteau tipărituri, şi s-au descoperit imense vrafuri de cărţi, care
păreau că ar fi fost acoperite printr-un miracol. Probabil, tot la o legănare să fi
fost acoperite. Se vedea că acolo fusese cândva o mână de om, care lucrase cu
un scop bine definit.
După datele găsite în cărţi, s-a constatat că erau cu aproape
30 de mii de ani în urmă. S-au găsit aşa bogate tipărituri, că întregii planete nu
ştiu câte sute de ani i-ar trebui ca să parcurgă şi să aplice ceea ce au găsit. Erau
cărţi din toate ştiinţele, din toate domeniile, că se mirau cei din zilele noastre de
strălucita civilizaţie ce era pe atunci, parcă mai avansată ca acum, încât a ieşit o
poveste… a început să se spună că planeta noastră a obosit şi că cei de azi simt
nevoia să-şi întoarcă privirile la timpurile de demult.
George: - La ce te-ai referit, că planeta era mai avansată atunci?
Tihan: - M-am referit la faptul că acum 30-40 de mii de ani populaţia era
mai puţină şi totuşi au putut avea Faruri de Lumină. Acum, nu-i de mirare că
avem mult mai mult decât atunci, acum suntem mult mai mulţi… Ia staţi! La voi
pe Pământ, se numără şi femeile?
George: - Bineînţeles!
Tihan: - La noi, numai partea bărbătească. Asta înseamnă, ca să înţelegeţi
că populaţia noastră este formată din peste 44 de milioane de locuitori.
George: - Femeile cu ce se ocupă în societatea voastră, au servicii, funcţii,
slujbe?...
Tihan: - Nu, nu. Femeia e o fiinţă gingaşă, ajută pe soţi. La noi, doar
bărbaţii au ocupaţii sau servicii diverse. Femeile nu. Prea puţine doar, care au
diverse talente şi le pun în aplicare: voci frumoase, talent la costumaţii,
îndrumătoare de copii…
George: - Uzine şi fabrici, deci aveţi şi voi.
Tihan: - Sigur, dar foarte puţini lucrează în ele, oameni specializaţi, care
supraveghează maşinile care lucrează într-o complexă automatizare.
George: - Când cineva are nevoie de un obiect oarecare, maşină sau mobilă,
să zicem, cum şi-l procură?
Tihan: - Îl ia de la centrele de prezentare.
George: - Şi ce daţi pentru ele în schimb?
Tihan: - Şteţi!...
George: - Ce sunt aceştia, bani?
Tihan: - Bani?! Ce-i aia „bani”?
George: - Adică au o valoare, care reprezintă răsplata muncii, pentru a-ţi
procura cele necesare.
Tihan: - Da, da, șteţii sunt la noi.
George: - Un om sărac, cât are minimum de avuţie?
Tihan: - Are cât îi trebuie. „Sărac”, înseamna să ai atât cît ai nevoie, dar nu
în plus…
George: Şi ce anume are?
Tihan: - Are o locuinţă pe măsura nevoilor lui. Dacă face între timp copii,
se ia măsuri şi i se dă alta mai mare.
George: - Se ocupă cineva cu aceasta?
Tihan: Da, e un centru care se îngrijeşte de locuinţele tuturor acelora care
au nevoie. Nici nu e nevoie ca o cerere din aceasta să ajungă la bătrânii filosofi.
Ar fi o ruşine aceasta, să se spună că a ajuns până la „bătrân”, să-i spună că nu-i
ajunge. Noi ştim pe oricine din jur, care şi ce fel de nevoie are. Noi mereu îi
cercetăm şi vedem ce le trebuie, ce nu au şi ce ar mai avea nevoie.
George: - Cum se repartizează şteţii?
Tihan: - Cel mai puţin are 5000 şi cel mai bine 10-15.000. Cei ce lucrează
în tehnică şi construcţii de maşini, aceia merg până la 15.000 , şi din ce scoţi pe
un timp, poţi trăi de două-trei ori mai mult, fără să faci economii.
George: - O maşină cât costă la voi?
Tihan: - Cea mai mică, pentru o familie, costă 25 de mii. Cele mai
perfecţionate merg până la 50 de mii.
Diverşi oameni, care au un lucru mai aparte, de pildă eu, care eram un
compozitor, ceea ce făceam eu nu putea face oricine. Oamenii de talia mea şi
alţii ca mine, mari gânditori şi savanţi, ni se trimitea de la un centru special
maşina cu alimentaţia pentru o zi întreagă, pentru toate persoanele din casa mea.
Eu primeam cam 12 mii de şteţi pe lună… luna fiind de 27 de zile. Alimentele
pe care le primeam, nu dădeam bani, iar din banii primiţi de mine, trăiau şi cele
şapte familii care făceau parte din familia mea. Fiecare familie avea maşină
personală şi avea libertatea oricând să se ducă oriunde doreşte.
George: - Tu ai avut mediumitate?
Tihan: - Nu, dar aveam un simţ şi o vedere clară. Simţeam ce trebuie să fac
şi vedeam cum. Şi aceasta a avansat odată cu vârsta. Eram nespus de ajutat de
soţia mea, lucram împreună, mergeam la „bătrân” când aveam vreo problemă şi
el îmi controla dacă e bine să începem lucrul.
George: - După cum se vede, toţi bătrânii aveau mediumitate.
Tihan: - Da! Se rugau şi repede vorbeau cu oricine şi oricând din cei de
Dincolo.
George: - Câte Planete ştii că există locuite şi ce ştii de viaţa de pe ele?
Tihan: - Ştiu că împreună cu Pământul sunt patru. Dar detalii nu cunosc.
Existau alţi savanţi, care ştiau tot şi de toate despre planete. Se vorbea despre
planeta voastră, că este o planetă mult inferioară - şi regret că trebuie să spun,
dar se ştia de toată lumea că e o planetă sălbatică…
George: - Cum, sălbatică? Voi ştiţi ce e sălbăticia?
Tihan: - Da, ştim! Sălbăticia e acolo unde nu e armonie, unde nu e
înţelegere, unde sunt limbi multe, unde fiecare înţelege altceva decât ce trebuie
şi unde, din cauza rătăcirii, nu se cunoaşte ADEVĂRUL…
Ştim că pe Pământ domneşte RĂTĂCIREA… HAOSUL MINTAL… ceea
ce înseamnă pentru noi: ÎNTUNERICUL…
Îmi pare rău să spun, dar noi numim Pământul: COPILUL VITREG ŞI
NEREUŞIT AL MARELUI CREATOR… cu toate că nu Creatorul a creat
rătăcirea, nu Creatorul a scornit minciuna, nu Creatorul este Acela care a creat
ceva şi apoi a fost nevoit să zvârle în foc propria Lui creaţie.
Vedeţi voi,
termenul de CREATOR are foarte multe înţelesuri. El a fost un Creator în sensul
că El a creat o partitură, o compoziţie, pe care a cântat-o din Înaltul Său Locaş
tuturor Lumilor care erau sub El. Multe Lumi au ascultat această partitură, multe
Lumi au înţeles această compoziţie divină, care reprezenta TIPARUL
ARMONIOS AL VIEŢII.
Multe Lumi au fost care au ascultat aceasta divină muzică şi au reuşit de-a
lungul mileniilor să devină ASEMENEA CHIPULUI DIVIN… dar, a existat o
Lume undeva, la periferia Universului, care din lene şi comoditate n-a ascultat
acea divină partitură şi atunci, din lene şi comoditate a căzut în NEŞTIINŢĂ şi
din neştiinţă în ORBIRE şi din orbire a căzut definitiv şi pentru totdeauna în ură,
în minciună, în nedreptate şi într-un cuvânt spus, în SĂLBĂTICIA RĂUTĂŢII.
…Tăcere
George: - Constat că aveţi o înţelegere foarte superioară şi expresivă a
esenţei pământene.
Tihan: - Da. În cei şapte ani de care vă povesteam, în şcoala aceea de
filosofie, m-a impresionat viaţa Trimisului Luminii, Iisus Hristos şi am căutat să
aprofundez, să înţeleg mai bine această Lume bizară şi sălbatică a Pământului.
Am citit cartea unui mare gânditor, Denprinius, care, specialist în problemele
pământene, specialist în toate problemele planetare şi a Lumii de Lumină, zic,
am citit şi studiat cartea acestui mare gânditor şi am reuşit să înţeleg ceea ce era
greu de înţeles pentru Lumea noastră, am înţeles dezacordurile şi disonanţele
acestei planete rătăcite.
Nu mi-a fost greu. Cartea era scrisă cu o deosebită
măiestrie şi cu o adâncă înţelegere, astfel că pot spune că am fost unul dintre
puţinii care înţeleseseră de ce fusese crucificat Hristos, Lumina Lumii
pământene. Am mai citit, de asemenea, că s-a întors Hristos de pe Pământ -
zdrobit sufleteşte, distrus de atâta neînţelegere, de atâta ipocrizie, de atâta
falsitate şi răutate.
Mi-am zis: nu meritau pământenii Acest Înalt Trimis, nu au meritat
pământenii un savant atât de mare, Fiu al Însuşi Marelui Creator al Universului.
M-am revoltat în mine şi am zis: „De ce nu am avut şi noi cei din Zefirius parte
să ne viziteze o persoană din însăşi Fiinţa Divină, din însăşi inabordabilul
Opal?...”
George: - Cum, pe planeta voastră nu a venit nimeni din Opal?!
Tihan: - Nu, n-a fost nevoie! Pentru că bătrânii noştri, unii dintre ei, au
legături - e drept, destul de rar - şi cu Fiinţe Opalice.
Zic, mi-am spus, la noi să fi
venit Hristos Iisus… am fi lăsat toţi toate şi l-am fi ascultat tot timpul.
Eu unul,
cred că aş fi uitat şi de muzică şi de compoziţii şi L-aş fi urmat pretutindeni să-L
privesc, să-L ascult şi iar să-L privesc…
… Tăcere prelungă ...
George: - Minunat vorbeşti, maestre!
Tihan: - Mi-aţi răscolit amintirile…
… Tăcere....
George: - De aceea v-am spus că mă plec în faţa unuia ca Beethoven, ca
Wagner. Tot ceea ce au compus ei, pentru mine reprezintă mult mai mult decât
ceea ce am făcut eu în Zefirius, pentru că ei, în întuneric fiind, au vorbit prin
limbajul lor muzical despre Lumină. De ar fi fost după mine, i-aş fi urcat în VIII,
în IX, chiar în Oraşul de Aur, pentru că au fost adevăraţi martiri ... Destul pe azi!
Mă gândesc că poate nu întâmplător am luat noi legătura,
eu din Zefirius, voi… de pe Pământ. Fie ca prietenia noastră să fie pecetluită de
cel PreaÎnalt…
Bucureşti - 18 noiembrie 1965
TIHAN - compozitor din Zefirius
V.
Venind cei doi, Tihan şi Siu Karta, am rostit un salut prelung, plin de
admirație şi recunoştinţă.
Siu Karta: - În numele dragostei ce o aveţi pentru noi, pentru Acel ce
binecuvântează venirea noastră la voi şi pentru dragostea muncii ce o aveți, fiţi
şi voi binecuvântaţi, dragii noştri!
George: - Iubite Tihan! Scuză-mă că am să-ţi spun o întrebare mai banală…
Sport, se face în Zefirius?
Tihan: - Da, tineretul făcea.
George: - Dar competiţii, întreceri, concursuri, făceaţi?
Tihan: - Da, sigur. Mai ales, se făceau cu animale dresate. De pildă, venea
o echipă de bărbaţi dintr-o parte, şi altă echipă din altă parte şi aduceau şi
animale, cu numele de „kişcani” sau „pokoi”. Oamenii jucau între ei, iar
animalele îi împiedicau şi nu-i lăsa pe nici unul să învingă…
Se mai făceau întreceri foarte amuzante şi între animale… Foarte, foarte
inteligente animalele de la noi… Mai vedeam şi eu câteodată la televizor, dar nu
prea aveam timp.
George: - Acum renunţ la întrebări şi să ne mai spui tu din tainele ce ţi s-au
părut taine în jurul tău.
Tihan: - Cu adevărat vieţile ascund taine, atât cele planetare cât şi cele
celeste. Întrebarea este dacă tu poţi înţelege taina! O poţi înţelege? O poţi
pătrunde? O poţi simţi?...
Sunt oameni care pe planete fiind, văd cu ochiul minţii, simt şi înţeleg. Unii
au puterea de a o cultiva, de a o exploata şi de a se îmbogăţi. Alţii trec pe lângă
ea ca pe lângă o întâmplare aruncată la nimereală, iar unii merg ca într-o beznă,
fără să înţeleagă, fără să vadă, fără să simtă ceva.
Din aceştia din urmă, sunt foarte mulţi pe planeta Pământului…
Taina este
cu atât mai frumoasă cu cât te lupţi singur să o descifrezi, să o descoperi, şi
încet, singur, să guşti din miezul ei. Pe cât e de gustoasă, când ai dat de miezul
ei, pe atât e de dureroasă când climatul ce te înconjoară nu-ţi dă prilejul să
dezvolţi şi să cultivi propria descoperire.
Acum vorbesc despre tainele vieţii de
pe planeta pe care am fost, Zefirius.
În Lumea aceea de care m-am desprins, oamenii beneficiază de un climat
atât de prielnic, care le dă şi posibilitatea de pătrundere, de înţelegere, de
dezvoltare a simţurilor, prin care să înţeleagă tainele în care sunt ei.
De aceea am
ajuns la o civilizaţie înfloritoare - şi deşi pământenii au prins ei cu undele lor
ceva, nu au înţeles ceea ce au prins. O civilizaţie nu poate depăşi curăţenia,
cinstea şi respectul unuia faţă de celălalt şi de aceea îndrăznesc să zic că
locuitorii planetei Zefirius încep trăirea frumuseţii de unde mă găsesc eu acum,
chiar de pe planeta lor, mergând şi urcând mereu, trecând dintr-un rai în altul
mai mare, mai frumos, mai perfect; dintr-o fericire într-alta mai mare, mai
perfectă, mai luminoasă…
Tainele vieţii în care mă găsesc acum, nu se pot exprima în cuvinte, nu se
pot demonstra, iar voi nu le puteţi experimenta… Ridicându-vă spiritul la
înălţimea lor, atunci le veţi înţelege, le veţi pătrunde, şi iarăşi… nici voi nu le
veţi putea descrie…Atât pot să-ţi spun referitor la taine.
George: - Te rog acum, să ne vorbeşti despre modul cum ai părăsit planeta
Zefirius.
Tihan: - Când am fost anunţat că mă voi dezbrăca de chipul omului
planetar şi voi rămâne adevărata persoană a omului spiritualizat, am primit
aceasta cu o bucurie ce nu se poate exprima.
Despărţirea a fost uşoară. Am fost
luat în primire de unul din povăţuitorii ce i-am avut în viaţă şi dus în faţa
Tronului Divin, pentru a mă închina şi a primi Lumină din privirea dumnezeirii
Sale şi prin hotărâre, deşi tacită, dar mi-am dat seama că a fost dată, am fost dus
la locul meu de odihnă. M-am minunat când l-am văzut, pentru că deşi în viaţă
foarte multe mi s-au arătat, totuşi locul meu de odihnă de aici, nimeni niciodată
nu mi l-a arătat. M-am închinat cu respect şi cu recunoştinţă marelui Tron al
Marelui Guvernator ce conduce totul prin voinţă, văzând locul meu rezervat de
bunătatea Sa şi construit prin modestele mele eforturi.
George: - Spune-ne, cum era Marele Tron, ce-ai văzut?
Tihan: - Pe un Tron ce nu se poate descrie, stătea un bărbat care avea o
privire plină de lumină, de bunătate, de severitate şi de o putere care te făcea să
înţelegi că în privirea Sa prinde totul.
Nu se poate spune miile şi milioanele de
fiinţe aşezate într-o desăvârşită ordine şi armonie cât puteai cuprinde în jurul
Tronului. Unii parcă aşteptau ordine, majoritatea însă umpleau atmosfera de un
farmec si o muzicalitate care simţeai că te topeşte. Ştiu că acesta era ultimul
Loc, Culmea Tuturor Luminilor, a ştiinţei, a muzicii, mai frumos, mai perfect,
mai luminos decât tot ceeea ce poate fi numit…
George: - Locul acesta este în Oraşul de Aur, sau mai sus?
Tihan: - Nu ştiu. Ştiu că e ultimul şi cel mai înalt Cer…
Aşezat în locul meu de odihnă, am fost înconjurat cu atâta bucurie de cei ce
m-au primit, încât a fost o sărbătoare pentru mine.
De cunoscut… nu cunoşteam
pe nimeni, dar pe toţi îi simțeam prietenii mei, toţi ne simţeam ca într-o familie.
Astfel îmi duc viaţa, fără să am timp să înţeleg, să aprofundez tainele şi
frumuseţile ce mă înconjoară.
George: - Vrei să ne arăţi locul tău prin ecran?
Tihan: - Vă invit la mine când veţi călători în VI.
George: - Baza spirituală vrei să ne-o arăţi?
Veronica: - Alb curat, cu triunghi ce iese dintr-o cupă… Vrei să ne spui ce
înseamnă triunghiul cu vârful în jos, în cupă?
Tihan: - Cupa e inima vie, care primeşte comunicările lucrului prescris şi
vederea prin triunghi.
George: - Ce înseamnă triunghiul?
Tihan: - Semnul puterii prin care lucrez.
George: - Dar de ce triunghi?
Tihan: - Asta să-l întrebi pe cine l-a făcut! Ei, noi ne retragem, dragii
mei…
George: - Unde sunteţi acum?
Tihan: - În stratul III. Fiţi binecuvântaţi! Cel ce binecuvântează toate, să vă
binecuvânteze şi să vă dea putere şi pricepere!
Veronica: - A plecat Tihan…
Siu Karta: - Eu, ce să vă mai spun? Vin la voi destul de des… Mă bucur,
plec şi gata! Acum nu am ce să vă mai spun, decât cer binecuvântarea Săpânului
nostru, pentru voi şi lucrul vostru!""
Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu