"Am chemat pe Socrit şi am rostit salutul. SOCRIT/COPERNIC : În Numele Luminii, în Numele Învăţătorului nostru, fiţi
binecuvântaţi, fraţi şi prieteni ai mei! Iată, am venit! Cereţi, ceea ce doriţi!
George: - Vreau, să-l cunoaştem pe Moise.
SOCRIT: - Da, am să-l caut!
Veronica: - Socrit priveşte pieziş în jos, parcă vede prin pământ şi caută...
cheamă... cu mâna întinsă, parcă îi indică locul... Vine... A venit!... E tare
mohorât!... Auzi, ce interesant! S-a înclinat în faţa lui Socrit şi el i-a răspuns.
SOCRIT: - Iată, Moise, te-am chemat, ca tu singur să răspunzi, la ceea ce
vei fi întrebat.
Veronica: - Este un gri mohorât, închis de tot, aproape negru-fumuriu.
Hainele sunt aruncate pe el..., capul gol, poartă barbă şi e bătrân... pielea arămie;
statură potrivită, mai mult scundă, nasul încovoiat, capul mare, ţuguiat... Nu are
trapezul, de care spuneai tu că îl au înţelepţii.
George: - Să-l vezi fără haine, să-i vedem baza spirituală!
SOCRIT: - Nu-i nevoie! Are aceleaşi culori, ca şi hainele.
George: - Te-ai mai întrupat vreodată, de atunci?
MOISE: - Niciodată!
George: - Unde ai locul?
MOISE: - Locul meu, e laolaltă cu toţi bătrânii şi învăţătorii poporului din
care mă trag.
George: - Unde?
MOISE: - Nu a văzut nimeni din cei de faţă, locul în care stăm noi, şi ce aş
putea să vă spun?
George: - Ce activitate ai desfăşurat?
MOISE: - De când mă ştiu, am urmărit să realizez ceva.Tot ce am făcut,
am făcut pentru salvarea şi triumful poporului din care mă trăgeam. De scris, nu
am scris nimic; nici la vorbă nu aveam talent şi totuşi, nu tăceam o clipă, iar
confraţii mei, care îmi ascultau orice poruncă, cei ce aveau meşteşugul scrisului,
aşterneau pe hârtie.
Poporul din care mă trag şi eu, a fost şi este şi va fi un popor şovăielnic şi
nehotărât, un popor căruia i-a plăcut, să se dea după cum bate vântul. De aceea,
trebuia să le spun, că am primit Legile de la Dumnezeu din Cer, ca să pot să-i
stăpânesc, să nu se închine la prea mulţi Dumnezei, afară de Unul singur, care -
spuneam noi - că este în Cer.
George: - Cum de s-au pus pe seama ta, atâtea minuni?
MOISE: - Mă socoteau cel mai mare prooroc al lor, pentru că îi scăpasem
din robia egipteană şi din alte multe încurcături. Devenisem din timpul vieţii
“atotştiutor”, “atoate împlinitor”, iar după moartea mea, poporul aştepta şi se
ruga la mine ca la un Dumnezeu, pentru ajutor şi izbăvire.
George: - Cum de ai pretins, că ai întrecut pe egipteni în ştiinţe şi
înţelepciune şi cine a spus despre tine, că ai vorbit cu Dumnezeu în rug, şi cum e
cu coşul de nuiele şi creşterea ta la curtea faraonului?
MOISE: - Este adevărat că m crescut în Egipt; dar, când am ajuns acolo şi
că am crescut la curtea Faraonului, nu ştiu! Una ştiu: că sunt evreu, că mi-am
iubit şi mi-am ajutat neamul... (Vorbea nervos, parcă nu-i conveneau întrebările
noastre). Am urât de moarte pe egipteni!...
George: - Cum e cu statul de vorbă cu Dumnezu, apărut în rugul aprins?
MOISE: - De câte ori poporul evreu aluneca în diverse erezii, le spuneam
că mi s-a arătat Dumnezeu şi că mi-a spus cum şi ce trebuie să fac. De câte ori
nu s-au răsculat împotriva mea! Ce-i drept, este, că mă rugam cu multă credinţă
unui Dumnezeu ce este undeva Sus şi simţeam adeseori o îndrumare, pentru a-i
potoli pe cei răzvrătiţi...
SOCRIT: - Te-oi fi rugat, cum spui, dar nu ai reuşit să pui pe tine, nici
măcar o bandă cenuşie, curată!
George: - Care socoteşti că sunt faptele, care te-au adus la această culoare?
MOISE: - Am făcut rău egiptenilor; am omorât pe egipteni, ca să pot fugi
din Egipt. Am fost nevoit, să ucid.
George: - Ai ucis dintr-un popor, într-adevăr, cu multă trecere, datorită
spiritualităţii lor avansate!...
MOISE: - Eu nu am făcut nimic. Duşmănia dintre noi şi egipteni este
cunoscută. Ceea ce am făcut, nu am făcut la întuneric, ci se ştie de către toate
popoarele.
Aşa cum am fost eu, bâlbâit, totuşi, am ştiut să ţin poporul meu în mână, în
urma rugăciunilor ce le făceam...
SOCRIT: - Şi-n urma minciunilor ce le spuneai!
MOISE: - Toţi care erau cu mine, spuneau la fel!
George: - Nu se poate spune, că acum împărtăşiţi aceeaşi soartă. Nu mi-ai
spus, însă, cum au apărut minunile tale în Biblie, cu Marea Roşie despărţită în
două, cu pedepsele aruncate peste egipteni, cu disputa cu magii şi vrăjitorii lor,
pe care i-ai întrecut, precum şi cu transformarea acelui baston în şarpe şi câte
alte poveşti!
MOISE: - Ce te interesează? Astea sunt lucruri care mă privesc pe mine şi
pe poporul meu!
SOCRIT: - Moise, răspunde ceea ce eşti întrebat! – spuse Socrit poruncitor.
(Lui Moise nu-i convenea că este descusut şi părea că regretă şi cele spuse
mai înainte, însă..., era forţat).
MOISE: - Aruncarea bastonului era o metaforă; însemna aruncarea a tot
ceea ce este rău, de pe om, care, ca un şarpe alunecă spre prăpastie, de unde nu-l
mai poţi scoate. Întâmplările din viaţa mea, nu trebuiesc citite direct, ci indirect,
căci fiecare simbolizează ceva, fiecare are un înţeles, fiecare capitol are alt
înţeles şi fiecare îl înţelege cum poate.
SOCRIT: - Asta e o improvizaţie abilă! Răspunde, cine a scris poveştile
astea?
MOISE: - Le-au scris primii mei confraţi şi nu ştiu de câte ori s-au mai
transcris, fiecare adăugând câte ceva. Dacă eu aş fi scris tot ce am făcut, nu aş
mai fi avut timp să mă ocup de poporul meu. Nici nu era nevoie să scriu, pentru
că eu nu vedeam ceea ce vedeau alţii, în jurul meu.
Ce e drept şi susţin, este că am crezut într-un singur Dumnezeu, care este
Atotputernic şi este undeva. Acum, în locul în care stau, nu aş putea spune că mă
chinuiesc.
George: - Unde stai?
MOISE: - Unde stau eu, este mult mai bine decât în viaţa pământeană şi nu
doresc să mai vin vreodată pe Pământ, ci aştept să vină “Salvatorul”, peste noi
toţi.
George: - Cine este acesta?
MOISE: - Ultima Venire şi privire îndeobşte, de la o margine la cealaltă,
recunoscută de toţi, din toate locurile de odihnă şi chin. Mulţi au plecat dintre
noi, odată cu privirea Marelui Dascăl.
George: - Cum adică?
MOISE: - După ieşirea din trup, după moartea sa pe Cruce, Marele Dascăl
a trecut şi pe la noi şi ne-a privit, cuprinzând totul şi pe toţi. Cei ce au fost
sinceri cu ei înşişi, din privire s-au legat de El şi plecând dintre noi, au avut o
uşurare. Cei ce am fost legaţi de naţie, am rămas mai departe, care, unde am
fost.
George: - Deci şi dintre evrei au fost, care au avut merite?
MOISE: - Da, au fost din aceia care au trăit o viaţă spirituală, care au
primit comunicări, pe care unii, le-au trecut până şi pe frunzele finicilor. Au fost
dintre evrei, care au mustrat poporul, şi au fost momente, când şi eu i-am arătat
răutatea. Eu l-am iubit mereu, încât, prefer să stau unde sunt, numai să stau
lângă el şi trăiesc cu speranţa unei izbăviri, care va fi într-o zi.
George: - Ciudate şi neaşteptate mărturisiri! Bine Moise, dar tu nu ştii, că
cei ce iubesc pe ticăloşi, se fac vinovaţi, împărtăşindu-se de soarta lor, aşa cum
se întâmplă cu tine? Dacă vei fi găsit în aceeaşi stare, în acea zi, ce vei face?
MOISE: - Când va veni “Izbăvitorul”, pe unii îi va arde, pe alţii îi va sălta.
Ce se va întâmpla, rămâne de văzut!
George: - Veronica, spune încă o dată, te rog, ce culori are?
Veronica: - De sus până jos, e un gri-închis de tot, fumuriu spre negru...
George: - Nici o altă culoare?
Veronica: - Nici o culoare în plus!
SOCRIT: - Moise, într-adevăr, este un spirit “aparte”... El nu a trăit pentru
el... ci, mai mult pentru poporul lui. Cât de variat se aplică Legile! Cât de
nepătrunse, sunt unele aspecte ale vieţii!
Ei, de-ajuns! Eşti liber, Moise! Poţi să mergi în Lumea ta!
Vouă, dragii mei, vă doresc pace şi binecuvântare, nu de la mine, ci de la
Domnul nostru! Am plecat!"
Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu