LEIBNIZ I Cercetari in lumea nevazuta

București, 29 iulie 1977 L E I B N I Z Filosof german (1646-1616) - argintiu cu triunghi şi punct luminos în mijloc - Stratul VI. 

"Am ceru binecuvântarea Părintelui Ceresc de a discuta cu marele filosof german Gottfried Wilhem Leibnitz. 

Veronica: - S-a deschis Drumul… se văd, disting două persoane… acum imaginea este perfectă: Calemnis şi invitatul nostru… E aproape ca cel de ieri, doar că nu are brâul lat, ci un şnur împletit cu care e încins, şnur de culoare aurie… Stiharul e de culoarea untului, brâul este auriu, capul descoperit, părul nu prea lung, nu are barbă. Cam sever în trăsături. O severitate însă bună. Are un aer impunător. Am impresia că e superior Calemnis. E impresia mea. Am rostit cuvenitul salut. 

Calemnis: - Ca de obicei şi în această seară s-a făcut între noi deschiderea. Invitatul vostru o să vă vorbească. 

Leibnitz: - Bunii mei prieteni! Râvna voastră de cunoaştere este mult mai uşor împlinită, având posibilitatea să discutaţi cu noi, cei ce suntem în cealaltă lume. Este mult mai uşor pentru voi strădania, decât strădania noastră a acelor care am depus eforturi să pătrundem în ceea ce simţeam că este veşnic şi neschimbător. 

Reverse Cel ce stăpâneşte peste noi harurile Sale de împlinire şi desăvârşire. Ce mult mi-ar fi folosit în viaţa pământului dacă aş fi avut şi eu ca voi un şteker pe care să-l fi putu introduce în priză. Câte aş fi putut cunoaşte, câte aş fi putut lăsa semenilor mei, chiar dacă sfârşitul mi-ar fi fost eşafodul, tot s-ar fi putut găsi cineva în mintea căruia s-ar fi prelins o rază de lumină din necuprinsul Ocean al forţei biruitoare, care, zic, ar fi putut totuşi să păstreze şi să dea luminii tiparului strădania mea. 

De aceea sunt bucuros pentru voi care aveţi posibilităţi mult mai uşoare decât cei din trecut, deşi va fi greu de prezentat la o înţelegere încuiată, munca voastră, totuşi nu va rămâne aruncată, pentru că nu este a voastră, ci a Aceluia care şi pe noi şi pe voi v-a frământat în aceeaşi covată a necuprinsului. Neînţelegeri şi răstălmăciri întotdeauna au fost şi vor fi, dar adevăratul lucrător nu se opreşte la început, ci la sfârşitul lucrului, fără a da atenţie la consecinţe temporale. 

Cel care lucrează în lumina adevărului, oricâtă ceaţă ar veni, nu-l poate înăbuşi, pentru că razele din marele Soare al Universului alungă ceaţa şi peste sute şi mii de ani adevărul revelat rămâne şi stă asemenea unor stânci de neclintit, viguroase şi demne în bătaia vânturilor. Cele construite cu trudă, firimitură cu firimitură, din bucăţi mai mici sau mai mari, toate vor rămâne pentru viitor, asemenea unui edificiu monumental, maiestuos şi trainic.

 După starea lucrului şi sprijinul colaboratorilor, lucrătorul devine nemuritor, nu pentru că a lucrat, ci pentru că a ascultat contopindu-se în ceea ce a lucrat, devenind veşnic viu în permanenta viaţă care pulsează de secole de-a rândul în tot ceea ce el a lucrat, devenind veşnic viu în permanenta viaţă care pulsează de secole de-a rândul, în tot ceea ce el a lucrat şi construit. 

Toţi chemaţii la deosebite munci n-au fost scutiţi de lovituri şi răstălmăciri; prin aceasta se poate dovedi valabilitatea lucrului în lumina adevărului. Construieşti pacea în jurul tău şi te trezeşti în plin război, provocat chiar de amicii tăi, câte odată chiar de cei ce gândesc la fel ca tine sau de cei ce ţi se păreau că merg alături de tine pe acelaşi drum. 

Frumuseţea luminii străluceşte atunci mai mult, când şlefuirile vin din mai multe părţi. Tu, un biet lucrător, priveşti, compătimeşti şi-ţi vezi de treabă. Laşi pe cel care ţi-a deschis drumul să se răfuiască cu ei. Nu are rost să tulburi pacea pentru că altfel nu mai poţi lucra. De fapt ce aţi dorit de la mine? Aţi invitat fraţi mai puternici decât mine! 

Ei bine, când eşti mereu nemulţumit de ceea ce ai şi alergi ca o albină culegând polen de la diverse flori, care dau un singur rezultat: dulceaţa înălţării spre adevăr, atunci cu adevărat te-ai înscris pe linia evoluţiei cunoaşterii, căci: 

CU CÂT ŞTII MAI MULT, CU ATÂT SETEA DE CUNOAŞTERE SE AMPLIFICĂ.

Când am fost atras spre Marea Forţă pentru a-mi primi răsplata iubirii, deşi risipit parcă în baia de lumină, m-am adunat şi aşteptat fixarea pentru care în neştiinţă mi-am lucrat-o şi am căpătat-o. Toţi pe pământ în viaţă cât lucrăm, avem urcuşuri şi coborâri, credem şi ne îndoim.

 De ce am venit, unde mergem şi ce vom întâlni? În cele din urmă abandonăm totul, sprijinindu-ne pe încrederea intuiţiei, că de undeva am venit şi trebuie să ne întoarcem. Abia când am biruit, ne-am trezit la adevărata realitate. 

Măreţ este muritorul care nu se încurcă în laturile fluturate de alţii, ci priveşte liniştit într-un loc, departe, dar singur, unde simte că-i familia lui. Când am fost acceptat de marii şi luminaţii gânditori ai stratului al VI-lea, m-am simţit mic, dar deodată avalanşa de iubire m-a îmbrăcat în haina pătrunderii, înveşmântându-mă cu aerul desfătării ce adia răcoreala legilor şi luminatelor forme ce dădeau tonul unei muzici perfecte. 

Nu că sunt mulţumit, sunt fericit în locul care mă aflu, activând într-o familie de mari gânditori care nu au cunoscut pământul, am intrat intr-o familie de înţelepţi care aparţin altor planete, iar eu deşi pământean, am fost primit de ei pentru că şi eu la rândul meu am aparţinut cândva planetei Zefirius, astfel încât tot ce vă pot spune este că duc o viaţă mai presus de orice închipuire pământeană…

 George: - Ce altă bucurie mai ai în afară de filozofie?

 Leibnitz: - Cea mai mare bucurie, cea mai mare încântare, beţie, ne-o procură aici fraţii noştri, muzicienii, care cu corurile şi concertele lor ne încântă şi ne desfată. Beethoven al vostru este de fapt acum al nostru. El împreună cu Tihan sunt autorii unor splendide opere muzicale, muzică de bucurie căreia de fapt vă împărtăşiţi şi voi pe pământ.

 George: - Am dori să-ţi vedem baza spirituală! 

Veronica: - Argintiu cu triunghi pe frunte, iar în mijlocul triunghiului ceva ca un bec luminos. 

George: - Spune-mi Leibnitz, teoria ta a „monadelor” a mai rămas valabilă şi acum? 

Leibnitz: - Sincer să fiu, aici am depăşit modul de înţelegere pământeană, a începuturilor vieţii. Totuşi şi acum cred în monade, dar această idee nu mai am împărtăşit-o cu nimeni din confraţii mei, cu toate că toţi considerăm că viaţa a pornit de la o formaţiune elementară, formaţiune ce nu se poate experimenta, decât se poate înţelege cu o intuiţie dezvoltată. 

George: - Am adus vorba de „monade”, pentru că şi mie intuiţia îmi spune că toate ce există în lumea biologică au pornit de la nişte formaţiuni elementare, pe care eu le-am denumit „aluete”. 

Leibnitz: - Desigur, ai libertatea să le dai orice denumire. Fiecare gânditor este liber să dea denumiri noţiunilor pe care singur le creează. 

George: - Noi îţi mulţumim pentru toate cele spuse şi sper că te vom mai chema spre a mai discuta unele lucruri din cele ce tu ai scris. Calemnis: - Noi ne-am retras!" Cercetari in lumea nevazuta, Geroge Vasii