"Sinaia, 7 Septembrie1976 D E C E B A L - alb argintiu sclipitor cu o mare lumină în jurul capului - Oraşul de Aur În numele Părintelui Ceresc şi cu binecuvântarea lui l-am chemat pe Decebal, ultimul rege al dacilor.
Veronica: - S-a deschis Drumul Luminos… a apărut. Nu disting, dar
înţeleg că este bărbat. Tot aşa este îmbrăcat ca cel de alaltăieri, cu un veşmânt
aruncat pe umeri. Nu-i blajin ca celălalt, parcă e puţin sălbatic, cu un chip gata
de a lupta, mai mult decât a sta de vorbă… Tot cu părul lung şi cu barbă, are
ochii extrem de vioi, pătrunzători, cu ochi de viteaz.. nu ştiu cum să spun. Nu-i
cu picioarele goale, are ceva dar se vede doar talpa…
L-am salutat.
Decebal: - Marele Tron de Lumină care mi-a aprobat venirea la voi, să vă
binecuvânteze fraţii mei dragi şi iubiţi, iar eu vă învălui în dragostea mea ce o
am permanent vie pentru tot neamul vostru din care vă trageţi şi voi!
Am observat că în descrierea fiinţei mele aţi menţionat că am înfăţişarea
războinică; nu aţi greşit, căci pe fiinţele noastre spirituale este pecetea activităţii
din lumea pământeană. Nu de tânăr, ci din pruncie am învăţat jocul luptelor pe
care nu mi-l preda nimeni. Îl simţeam în mine şi-l dădeam la iveală.
Am crescut
odată cu acest simţ ce-mi stăpânea fiinţa şi mi-o umplea cu măiestrie, am jurat
acestui simţ că-l voi duce la desăvârşire pentru lansarea unui popor binecuvântat
prin a cărui bogăţie şi frumuseţe a scumpei patrii, învăţându-i pe toţi să şi-o
apere de aceia care râvneau la ea.
Zic: am jurat acestei dirijări care simţeam că
vine de undeva, ca atunci când n-oi mai şti să mânui spada, apărând ţara şi
poporul, voi opri-o în locul acela care n-a vrut să mă mai ajute. Vedeam o ţară
mai liniştită şi mai frumoasă, cu lume care nu se urăşte, în care credeam aşa de
mult de la moşii şi strămoşii mei unde şi ei s-au dus, în care au crezut, m-am dus
şi eu.
Nu am plecat învins. Am plecat fericit că lăsam poporului meu o ţară mare
şi bogată, o unitate deplină şi-o măiestrie desăvârşită în mânuirea apărării ţării
lor. Ştiam că dacă merg în ţara fericirii la moşii şi strămoşii mei, eram convins
că-mi voi ajuta mai mult poporul meu.
Credeam în nemurirea sufletului şi-n
viaţa veşnică de unde poţi ajuta pe cei dragi.
În tot timpul domniei mele am căutat să pun puntea dragostei de hotare al
patriei pe inimile tuturora care erau de-un neam, de-o credinţă şi acelaşi sânge
curgând prin vinele lor. Am plecat fericit dintre ei, ştiind ce las în urmă; şi să nu
credeţi voi că ochiul celor care au măsurat cu privirile hotarele acestei ţări nu
veghează mereu şi chiar sub cotropitori, spiritele noastre pătrund printre cei
cotropiţi şoptindu-le cu tărie neamul din care se trage şi patria mamă din care a
fost ruptă.
De câte ori nu ceream Marelui Tron de Lumină, Creatorul Universului
întreg, să ne reîntoarcem cu puteri sporite ca să apărăm pe cei dintre care am
plecat. De câte ori nu am venit alături de acei care au luptat contra puhoaielor
fără număr ce veneau să cotropească Ţara Românească. Câte lupte nu au fost
biruitoare cu puţini dintre fii acestui pământ, datorită mult acelora care cerea
permisiunea să vină alături de ei. Şi aşa îi goneau din hotarele patriei mamă.
Dar vedeţi voi, anii şi oamenii au făcut să se împietrească dorinţele noastre,
pentru că trebuia să dea singuri rezultatul efortului - apărând, suferind şi
înghiţind ceea ce nu le era deloc pe inima lor. Când te sacrifici pentru binele
altora eşti atras de forţa sacrificanţilor şi te minunezi că fără mare efort eşti
favorizat. Cei care au trăit pe pământ mai mult pentru binele obştesc, decât
pentru el însuşi, nu au linişte nici în zarea de lumină şi mereu priveşte de unde
au venit pentru ai ajuta.
Când un popor e hărţuit de alte popoare, este un semn că i se cere jertfe; nu
înseamnă dacă este înfrânt şi călcat că este uitat. Prin asta se dovedeşte calitatea
lui în faţa răpitorilor, Şi-n cuşcă leul este demn şi sub ocupaţie românul este
român. Ba mai mult: atunci îşi dă seama el de înalta preţuire a aceluia care a
luptat la închegarea lui de popor şi patrie.
De câte ori nu m-au apucat furii, de câte ori nu am vrut să renunţ la locul în
care mă găsesc, şi dacă v-aş spune că şi-a aprobat Marele şi Preamilostivul
Domn căruia nu-i mai dădeam pace cu rugăminţile de a fi contopit în fiinţa care
să lupte pe teritoriul cel mai primejdios de ochii lacomi ai vecinilor.
Am fost atât de mândru şi de fericit când am reuşit să-mi implantez furia,
vitejia. Bunătatea şi credinţa în acela pentru care s-au răzvrătit mulţi şi i s-au
închinat mulţi, făcându-l chiar „atletul lui Hristos”. Îi dădeam aripi de vultur şi
sabia lui vâjâia ca a unui arhanghel şi aş fi dorit ca viaţa să aibă câteva sute de
ani pentru a face o Românie mare.
A rămas nemuritor Ştefan cel bun (Decebal) , viteaz şi credincios. M-am întors
satisfăcut. Aş vrea să mai vin odată, să mă contopesc odată cu cineva dintre ai
voștri, dar rămâne de văzut, nu mi se răspunde la cereri. Vălelei, ce-aş face!
Pentru că acum este un singur corp Ţara Românească… şi puterea mi-ar fi
ajutată, dar rămâne de văzut…
Pentru ţara noastră s-a făcut un sfat puternic de a fi un Centru, dar pentru
acest scop trebuie să contribuiţi şi voi, şi noi. Nu pot să vi-l spun decât doar că
toate celelalte ţări, nu numai vecine, ci şi din depărtări li se vor îndrepta privirile
ca spre un Far şi dacă vor reuşi, meritul va fi numai al iubirii tuturor acelora care
s-au jertfit din neamul care ne tragem toţi.
Voi poate nu ştiţi, dar noi ştim. Mulţi
dintre voi cei vii care trudiţi pământul, înalţă jertfe plăcute, ce face să se
desăvârşească scopul despre care v-am vorbit acum. Aceste altare vii face ochiul
puternic să privească spre ele, aceste altare vii vor ţese iubirea să desăvârşească
ceea ce toţi dorim.
V-am vorbit cam mult, dar mi-aţi făcut mare bine că am putut lua contactul
prin voi cu cei dragi dintre care am plecat. Acum mă întorc la ai mei, iar pe voi
vă las tot între ai mei.
George: - Ne permiţi o întrebare, două?
Decebal: - Sunt de acord!
George: - Vrei să ne spui din ce strat faci parte, unde este locul tău în lumea
luminilor?
Veronica: - Schiţează un zâmbet…
Decebal: - Nu mă întreba, pentru că pot merge oriunde vreau. Ajung şi în
preajma Tronului şi am încuviinţarea să cercetez pe toţi cei dragi, chiar până la
voi. Aşa că nu mai are rost să vă spun fixarea mea!
George: - Dar Zamolxis? El ce loc are? Sunteţi fraţi sau…
Decebal: - Culorile care se aseamănă au acelaşi parfum, au aceeaşi acţiune.
El e cu partea lui, eu cu a mea, dar lucrăm pentru aceeaşi acţiune. Libertate
deplină pentru amândoi de a ajunge în preajma Tronului şi de a veni până la voi.
George: - Îţi mulţumim!
Veronica: - Stai aşa, a venit Zamolxis!...
Decebal: - Ca să vă dovedesc unitatea noastră şi iubirea faţă de voi, am
dispărut şi am venit amândoi să vă prezint pe acela care nu doarme, ci veghează
pentru voi şi patria voastră, care nu doarme ci veghează alături de mine şi de toţi
luptătorii născuţi din neamul nostru. Acum vă învăluim în dragostea noastră de
prieteni, fraţi şi luptători, rugând pe cel Atotputernic să faceţi şi voi parte din
ceata biruitoare!
Veronica: - Gata! … Au dispărut amândoi…" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu