"Faur: - În
numele dragostei voastre, în numele dragostei noastre de a expune cele cerute
de voi, în numele Acelui care a încuviinţat venirea noastră la voi, fiţi
binecuvântaţi!
Aţi dorit să vină la voi prietenul vostru Calemnis, pentru a
povesti ceea ce ştie, ceea ce a auzit, ceea ce îşi mai reaminteşte despre
copilăria lui Iisus.
Ca unul ce am fost
în preajma lui Iisus, m-am jucat cu El, m-am bucurat de jucăriile Lui, am
simţit în mine dorinţa de a veni la voi să povestesc momente din nevinovata
copilărie.
Am stat puţin laolaltă cu Iisus, pentru că mama mea a mers cu mine
la o vârstă foarte fragedă în pustiile Iordanului unde a şi murit şi unde eu am
rămas, ieşind atunci când m-a chemat Duhul ce mă purta, ce-mi şoptea ceea ce
trebuie să fac.
Din câte mi-aduc
aminte, Iisus când era un copil, Îi plăcea foarte mult să fie singur. Stătea
ore întregi privind undeva.
Dacă Îl întrebai, aveai impresia că e plecat şi
nu-ţi răspundea repede şi când îţi răspundea o făcea cu delicateţe nu de copil,
ci de matur, spunea: „Am fost să privesc acolo unde e frumos şi mă simt
bine”.
Câteodată Îl târam
să ne jucăm si-I plăcea tare mult să se joace, dar toate jocurile Lui erau
simbolice, aveau ceva divin în ele.
De foarte multe ori făcea cu mânuţele Lui
din pământ moale, chipul unui părinte care stă şi priveşte pe fii săi.
Îi plăcea să facă
tot felul de jucării, animale, păsări şi în special avea o deosebită dragoste
pentru măgăruşi, spunând:
„ Pe acesta a fugit cu Mine mama” şi de foarte multe
ori se rupea dintre copii şi se ducea între vârstnici şi bătrâni, nu pentru a
asculta poveştile lor, ci pentru a le vorbi de stăteau cu toţii cu barba în
palmă, mirându-se de unde ştie un copil să spună asemenea lucruri de o înaltă
înţelepciune.
Erau şi
copii mai mari ca noi, care veneau să se joace cu noi. Îmi aduc aminte că Iuda
–Vânzătorul, deşi era mai mare, avea o ură fantastică faţă de tot ce vedea
ieşind din gura şi mânuţele lui.
În faţa mea a vrut să-I zdrobească un cârd de
păsărele făcut din lut moale, iar Iisus zâmbindu-i i-a întors mâna şi la un
suflu al gurii păsărelele şi-au luat zborul.
Acestea au umplut
târgul şi ochii bătrânilor au fost aţintişi asupra copilului cu minunea. Ura
lui Iuda creştea şi totuşi dorea prietenia noastră şi a lui Iisus.
Odată mama
Lui îl privea cum doarme şi pentru că dormea aşa de profund, am vrut să-l gâdil
la tălpi, să-l trezesc, dar Mama m-a oprit. Cum s-a sculat mi-a zis: „Ai vrut
să te joci cu Mine să mă trezeşte”? şi m-am minunat, căci nu mă văzuse.
Câteodată voia să
arate că vrea să lucreze ceva şi era întrebat de Mama Lui: „Ce vrei să faci?” –
„ O lume mai bună ca asta care ne înconjoară pe noi!” - „ O lume mai bună?” –
„Da o lume mai bună şi aş vrea s-o fac cu mâinile Mele”.
Şi Mama râdea, dar
cădea pe gânduri. Altădată mergeam cu el în livadă şi mi-a arătat dând jos
coaja unui copac că în dosul cojii era o adâncă scorbură roasă de carii şi
totuşi copacul avea fructe.
Şi mi-a
spus: „Vezi Ioane, aşa-s bătrânii din templele noastre. Dau fructe bune la gust
dar ei sunt putregaiuri”.
Altădată am mers cu el într-o grădină frumoasă cu
flori nobile şi El s-a apucat şi smuls o floare atât de frumoasă care avea aşa
mulţi boboci în jurul ei şi a dat-o deoparte.
L-am întrebat: „De ce ai făcut
asta?” – „E prea frumoasă. Mai bine să nu fie privită de oameni, să se ducă la
locul ei”.
– „Da uite că de ea ţineau atâţia boboci şi pe toţi i-ai nenorocit”
şi mi-a răspuns: „Toţi cei ce sunt din ea vor trăi alături de ea mai departe,
căci ea nu a murit, s-a mutat”.
Am mers cu El
odată, într-o piaţă unde erau mulţi negustori care-şi vindeau mărfurile. A
văzut o cuşcă cu vreo douăzeci de porumbei pentru cei ce voiau să cumpere
daruri de jertfă la templu.
El, tiptil, tiptil, cum a putut nu ştiu, a deschis
uşa de la cuşca porumbeilor pentru jertfă la templu şi fără să vadă negustorul
a dat drumul porumbeilor care au început un adevărat spectacol de bucurie
pentru Cel ce le dăduse drumul.
Negustorul nu
observase încă, dar El zâmbea mulţumit. –„Cum poţi fi fericit când ai făcut un
rău şi ai lipsit atâţia oameni care aveau să prezinte la templu jertfa lor?”.
Şi mi-a răspuns cu severitate: „Tatăl meu nu vrea sânge de animale sau păsări,
ci inimi de oameni!”. Nu l-am înţeles.
–„Ce spui Tu de Tatăl Tău?”… şi văzând
negustorul trist, i-a pus nişte bănuţi în palmă zicându-i: -„Nu ştii că i-ai
vândut? Uite banii!”.
Negustorul
se uită la copil, numără banii, văzu că sunt întocmai şi privi mirat, neştiind
când şi cum i-a vândut.
Şi omul s-a liniştit, Iisus însă s-a întristat şi a
oftat zicând: „Aceştia-s oamenii!”. Eu nu am putut înţelege cele spuse de El,
nu puteam vedea ceea ce vedea El şi eram într-o permanentă mirare.
Când vedea câte-o
nedreptate se tulbura şi era ca un om legat la mâini, ce nu putea să se opună
nedreptăţii. Îl întrebam: - „Ce ai?”
– „Sunt aşa că trebuie să tac. Nu mi-a
venit timpul să vorbesc!” – „Ce să vorbeşti?” –„Ceea ce trebuie fiecăruia!”
Stătea rezemat de poala Mamei Lui, gânditor ca un om cu multe treburi de
rezolvat.
Mai îl privea şi-l întreba: „La ce te gândeşti odorul meu? Ce ai de
gând să faci?” Iar El pierdut în gânduri răspundea cu întârziere:
„Mamă, ce
multe am de făcut… dar încă sunt mic şi acum aş putea face ceea ce am să fac
când voi fi mare, dar nu vor fi luate în seamă, pentru că sunt copil şi par
copil”.
Eu îl priveam ca
pe o altă fiinţă, dar îl priveam şi stăteam lângă El, că tare mă simţeam bine
în preajma Lui. Îmi plăcea să dorm lângă El, simţeam atâta fericire când mă
apropiam de El.
Eu în preajma Lui nu vorbeam niciodată. Eram fericit să stau cu
El, să-L ascult, să-L privesc, să-i văd jucăriile Lui şi El mă iubea grozav! De
multe ori stăteam muţi privindu-ne şi doar ne zâmbeam unul altuia.
Vedeam în El o
autoritate, vedeam în El un stăpân al meu… Îl iubeam cum nu se poate spune!
Când eram cu mama în pustiul Iordanului, foarte des o provocam să-mi vorbească
de Iisus, ruda noastră…
George: - Iartă-mă că te întrerup. De ce mama ta s-a
dus în pustie?
Faur: - De frica lui Irod şi pentru că descoperise o peşteră a
unuia care dusese o viaţă retrasă şi se ducea şi ea des acolo spre liniştire.
Îmi povestea mama: „Iisus e un copil aparte. Gândeşte ca un matur, nu ca un
copil şi răspunde tuturor la orice întrebare. Îmi spunea Mama Lui că era
condusă de El, sfătuită de El ca unul ce vedea altfel de cum vedem noi şi că
Mama Lui nu-l priveşte ca pe un Fiu, ci ca pe un Părinte”.
Eu nu mai
înţelegeam asta. Îmi spunea: „Tu ai venit pe lume printr-o bătrână, El a venit
printr-o copilă”.
Nu înţelegeam cuvintele mamei mele, dar nu am uitat niciunul
şi atunci când am rămas singur în pustie, am făgăduit să-mi cultiv orice
cuvinţel, orice joc, orice vorbă de-a Lui şi pe lângă acestea vedeam cum mi se
deschide o carte pe care trebuie să o citesc şi să o arăt oamenilor. Atât am
avut să vă spun!
Calemnis: - Se
dusese vestea peste tot de o autoritate a unui prunc, fiul unui sărac şi modest
teslar. A ajuns şi la mine vestea şi-mi ziceam:
„Dacă acest copil ar creşte
într-o casă de împărat, e normal să împrumute de la tatăl lui autoritate şi
orgoliu, dar dacă este într-o casă în preajma unui teslar modest şi sărac, de
unde a împrumutat şi a văzut ceea ce El prezintă?”.
Apoi se mai
spunea că El cunoaşte la perfecţie de la o vârstă foarte fragedă scrierile
vechi şi prezintă celor învăţaţi, de rămân aceştia mişcaţi, încremeniţi la
auzul celor spuse de acest copil minune. Se mai vorbea că e totuşi un copil
jucăuş şi vesel, dar că prin jocurile Lui, EL dădea lecţii celor din jur.
Nu ştiu dacă e
adevărat, dar se spunea că ar fi mers la curtea unui bogătaş să se joace cu
copii lui şi că a improvizat un joc din două tabere de copii: pe unii îi făcea
să-şi facă jucării şi să le pună bine, pe alţii îi făcea să-şi facă jucării şi
să le dea drumul animalelor ce erau jucării şi dându-le drumul ca şi când ar
vrea să se ducă libere.
Păsărelele - le
punea pe crenguţe, ca şi cum ar vrea să zboare fără oprelişti, iar ei rămânând
la nişte măsuţe unde-şi puneau de-ale mâncării, spuneau:
„Acestea mi le-au adus
păsărelele ce le-am pus în libertate şi ca drept recunoştinţă acestea mi le-au
adus animalele că le-am pus în libertate” şi căuta să arate că toţi erau foarte
fericiţi şi prin faptul că au tot ce le trebuie.
Văzând aceasta,
bogătaşul, care avea foarte multe slujnici, le-a dat libertate tuturor celora
peste care el avea stăpânire. Se spune că acel stăpân bogătaş asista des la
jocurile Lui şi învăţa şi pleca gânditor.
Se spune că odată l-a chemat pe
Iisus, care avea numai cinci ani şi l-a întrebat:
„ Cine te-a învăţat jocurile
acestea?”. – „ Le ştiu de la Tatăl meu”. – „ Dar tatăl Tău este un om simplu,
abia ştie să tragă cu rindeaua, nu este el aşa de iscusit cum ştii Tu să
prezinţi jocurile”, iar El liniştit spunea:
„ Dacă l-aţi cunoaşte pe Tatăl Meu
şi pe Mine M-aţi cunoaşte”, iar ei stupefiaţi se întebau: „ Ce a vrut să spună
copilul acesta?”…
Foarte multe din
jucăriile lui Iisus prezentau ceea ce nu voia să exprime în cuvinte, acoperind
înţelesul sau mai bine zis, arătându-l figurat.
Şi pentru că erau jocuri de
mustrare şi prea mature, nu s-au luat în considerare pentru a fi scrise. Numai
ceea ce a convenit celor ce a scris, aceea au scris.
Când iese
vestea de un copil minune, dacă descoperirile în el sunt de altă natură decât
dojana ce o aplica micuţul nostru, de astă dată, desigur că toate cele scăpate
de El ar fi fost scrise cu multă atenţie, dar au fost neglijate, deoarece
condeiul era mai ales în mâna celor care erau mai mult mustraţi. De aceea nu
s-a scris nimic decât cele ce le-a convenit lor. Atât am avut de spus!...
George: - Vă
mulţumim la toţi!
Faur: - Să
vie peste voi ploaia harică a Părintelui nostru!"
Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu