IOAN PETREANU I Cercetari in lumea nevazuta

București – 4 Iulie 1965 I o a n P e t r e a n u - gri închis între sân şi gât, restul murdar; - fixat prin patimă, la loc de chin În scopul de a cunoaşte viaţa spiritelor rătăcitoare, ne-am propus să-l chemăm pe Ioan Petreanu, ţăran din comuna Tudor Vladimirescu, care murise beat, înnecat într-un butoi cu ţuică. 

Veronica de mult dorea să afle starea spirituală a acestui om, ce suferise de patima beţiei, dar care atunci când era treaz, era cuminte. L-am chemat pe acest Ioan Petreanu. A sosit şi Siu Karta, cu care am schimbat salutul obişnuit. 

Veronica: - Vine şi cel chemat... Parcă ar avea o grea povară pe umeri... La faţă este zbârcit şi de culoare arămie; pare obosit şi duce pe el o haină murdară, de parcă ar avea mii de kilograme... (Veronica lăcrimează de milă). Ioan Petreanu vrea să îngenuncheze în faţa lui Siu... 

SIU KARTA: - Stai drept, omule! Iată, dragii mei, cât de bine se împlinesc cuvintele pe care voi le repetaţi în fiecare zi: “Precum în Cer şi pe Pământ” sau mai bine-zis: “Precum pe Pământ şi în Cer”. Să vă explic acum: Pe Pământ sunt tot felul de stări: săraci, mai puţin înstăriţi, bogaţi, cu misiuni importante, de care se mândresc şi conducătorii de state; frumoşi, urâţi, inteligenţi, mai puţin inteligenţi, proşti şi genii. Aşa este şi în Cer! 

Iată, acest om, care a fost în viaţa pământeană - şi am fost şi eu ca şi el, şi el mă are pe mine aproape ca pe un Dumnezeu, mă fericeşte în gândul lui şi-şi plânge durerea. Zestrea lui cu care a venit în viaţa pământeană, nu i-a dat posibilitatea să facă nici o treabă. Porcul caută mereu în pământ şi umblă de colo-colo, ca să găsească ceva. Aşa e şi cu bietul om, care vine cu zestre grea: caută numai murdării şi noroaie şi nu găseşte nimic. Şi totuşi, dacă ar avea un gram de voinţă, s-ar putea ridica măcar o treaptă. Trebuie ca voinţa să fie speculată la maximum. Acum, vorbiţi cu el! 

Veronica: - Moş Ioane, mă cunoşti? Ioan Petreanu: - Nu te cunosc! 

Veronica: - Ţi-aduci aminte de croitoreasa Tudora?

 Ioan Petreanu: - Da. 

Veronica: - Eu sunt Lica, fata ei... (Moş Ioan a tresărit, amintindu-şi ceva). 

Ioan Petreanu: - Ai venit la noi... Unde-i mama ta? Tu erai mititică atunci, cum de-ai ajuns la noi?!

 George: - Siu, ce vede el, de e aşa mirat? 

SIU KARTA: - Aici este secretul! L-am făcut să vadă partea spirituală a prietenei noastre, nu trupul. Veronica este ieşită din trup, ca să fie văzută mai bine. 

 Ioan Petreanu: - Cum, nu eşti moartă?! 

Veronica: - Nu, moş Ioane, eu sunt în trup şi am ieşit o parte, ca să mă vezi mai bine. 

Ioan Petreanu: - Ei, fata moşului, de când am rupt-o cu viaţa Pământului, mereu sunt ameţit şi beat, cum am fost în ultimele clipe ale vieţii; niciodată nu sunt treaz şi nu pot deosebi binele de rău. Unii spun că sunt fericit, că de-abia nu simt greul locului în care sunt. 

Veronica: - Unde stai, moş Ioane? 

Ioan Petreanu: - Aiurea!... Unii spun că sunt în partea chinurilor, dar eu nu-mi dau seama. Tot e mai bine ca pe Pământ! Sunt sub noi chinuri îngrozitoare! Se spune că sunt chinuri sfâşietoare. Îl întrebam eu pe unul: “Dar cine-i chinuie?” Şi mi-a răspuns: “Propriile lor fapte cu care au venit aici!” Tu ştii, fata moşului, că nu făceam nici un rău la nimeni; la Biserică nu mergeam - că eram beat, nu posteam - că nu aveam după ce bea apă, nu furam - că aveam destul şi afară de soţia mea, nu am cunoscut pe alta. Beam doar şi câte datorii am lăsat în urmă de la bietul meu “gâtişor”!” Săracii, copiii mei, cât au muncit ei, ca să scape de datoriile pe care le făcusem!... Nu m-am dus la locurile de chin cele mari, ci am intrat în Lumea largă a zăvzăucilor... 

Veronica: - Dar ce înseamnă “zăvzăuc”, moş Ioane? Ioan Petreanu: - Oameni care au venit în lumea asta de patimi, aşa cum sunt eu. Am băut mereu, m-am văzut îmbătat, mereu beat, am murit şi mereu şi acum, parcă sunt beat. Câteodată, parcă mai am momente (minute) liniştite şi parcă încep să mai văd ceva în jurul meu şi atunci aflu că mai sunt şi alţi oameni, mii şi milioane, împărţiţi pe merite şi fapte şi am mai auzit că mai este o Lume unde ar fi Dumnezeu. Îmi închipui că sunt în Tudor, tot mereu beat, că dincolo de comuna mea mai sunt comune mai bogate, cu oameni care locuiesc ca şi mine, mai fericiţi, mai puţin fericiţi, ştie Dumnezeu... Doresc să fiu mereu ameţit, beat...să nu mai aud văicărelile şi disperările. Am aflat că tare mai sunt mulţi chinuiţi - sub noi! Unii mai ies câteodată şi au aşa o duhoare urâtă în ei, că fug de ei, să nu-i văd!... 

George: - Ai vreo ocupaţie, vreun rost?

 Ioan Petreanu: - Păi, spusei: nici nu ştiu ce-i cu mine, nici unde sunt, decât că permanent zac în ameţeala asta şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt în duhoarea ălora şi nu stau în chinul lor. Îi văd uneori, că ies cu iuţeala fulgerului!... Te pomeneşti că vin la voi, să vă facă rău!... Se întorc câteodată veseli şi satisfăcuţi, alteori trişti şi posomorâţi, ca şi cum le-a reuşit ceva şiatunci, zic şi eu: “Mulţumesc Doamne, că am murit beat şi că nu împrăştii ca ei, atâta duhoare!” 

Veronica: - Moş Ioane, dar Verif unde este?

 Ioan Petreanu: - Tot cu mine. 

Veronica: - Dar cu Tuc, ce-i? Unde este? 

Ioan Petreanu: - Măi, fata moşului... (caută să-şi amintească)... criminalul acela, parcă e din familia Ioneştilor... Cred, că e sub noi... Pe unde stau eu, sunt numai turmentaţi. Parcă am fi legaţi la ochi, tot mereu lovindu-ne unul de altul. N-am făcut nici bune, nici rele...dar acum... 

George: - Vrei să spui că acum, sunteţi la un loc, mai mult cei ce aţi băut? Ioan Petreanu: - Da, da! “Cei cu păhărelul”! Suntem la un loc, dar să ştii, că suntem veseli uneori! 

George: - În Numele Părintelui Ceresc, să ţi se vadă culorile spirituale de bază! Veronica: - Săracul!...Interesant!... De sub sâni până la gât, e gri închis! Măi, moş Ioane, eu ştiu că nu făceai rău la nimeni şi erai corect! E adevărat, aveai grijă de gât, să-l ţii mereu “ud”, dar uite că ai şi ceva cenuşiu...închis acest cenuşiu, ce-i drept, dar oricum, e ceva şi asta! 

Ioan Petreanu: - Deh, fată! Deh! 

Veronica: - Dar pe Mântuitorul L-ai văzut, moş Ioane? 

Ioan Petreanu: - L-oi fi văzut, dar nu-mi aduc aminte! Cică avem fiecare câte un conducător, care ne conduce la El, dar eu nu ştiu! M-o fi părăsit, atunci când am părăsit Lumea Pământului... 

George: - Auzi, Siu, ce spune! Crede că avea un conducător, când era în trup. 

Ioan Petreanu: - Nu asta am vrut să spun! Vreau să spun că după ce ieşi din trup, se zice că un conducător te duce până la El, dar eu nu ştiu să fi fost, că eram beat-turtă!... 

George: - E adevărat ce spune el, Siu? 

SIU KARTA: - E adevărat, dar ştii cine te prezintă în faţa Marelui Guvernator Divin? Partea cea mai bună a spiritului tău! 

George: - Adică, dacă ai ceva bun în tine? 

SIU KARTA: - Trebuie să ai, oricât de puţin, măcar o scânteie... şi după ce te prezintă, scânteia se duce la locul ei şi restul se duce la locul lui, care îl atrage cu toată zestrea lui. 

George: - Stai! Această scânteie o au şi “negrii”? Au scânteia şi cele mai rele spirite? 

SIU KARTA: - Oricum ar fi, o cât de mică “scânteie” tot are în el. Este imposibil ca orice om să nu aibă o “scânteie” de lumină în el şi acea scânteie îl atrage de a primi prima judecată în faţa Tronului. Când ajunge în faţa Judecătorului, să se închine în faţa Divinităţii, “scânteia” pleacă din el, iar el îşi primeşte sentinţa automat, fiind fixat în momentul prezentării, în locul de care este atras. Cu cât fixarea este ma adâncă, cu atât negreala este mai pronunţată. După închinare şi după ceea ce vede el în drumul lui la dus şi întors, cu atât chinul este mai mare, căci vede frumuseţile celor ce au lumină. George: - Se chinuie, pentru că vede ceea ce el nu a crezut că exista şi totuşi, reîntorcându-se la locul lui, continuă să facă rău.

 SIU KARTA: - Da, da! Asta-i zestrea lui, asta-i concepţia lui, în care se menţine constant. Dacă cineva a fost criminal - de pildă - el nu are linişte în locul lui, până nu găseşte între pământeni un criminal ca el, pe care, mai tare îl împinge la crime, având prin aceasta, mari satisfacţii. Veronica: - Acum, nu ţi-e mai bine, moş Ioane? Parcă eşti mai luminat!... Ioan Petreanu: - Sunt, fata moşului! Parcă trăiesc şi eu printre oameni! Parcă m-am trezit dintr-un somn! 

George: - Nu înţeleg cum poate un spirit “greu”, să străbată straturile superioare! Contravine Legilor atracţiei! SIU KARTA: - Prin “moartea” fiecăruia, se face o excepţie, tocmai spre a se putea pronunţa SENTINŢA PERSONALĂ. 

George: - Şi la cât timp după moarte, este dus în faţa Tronului? 

SIU KARTA: - La un timp oarecare... Nici eu nu ştiu precis! Diferă de la spirit la spirit... George: - Îi conduce cineva, sau merg singuri? 

SIU KARTA: - Numai cei ce sunt curaţi, buni, cei ce au prieteni în Lumea spirituală, numai aceştia pot fi conduşi; restul, merg singuri. Cei murdari sau totalmente răi, sunt atraşi de Tronul Slavei printr-un ordin general şi permanent, dat de Guvernatorul Suprem. Dacă vrei, este o abatere de la Legi, dar aceasta numai pentru câteva clipe. Cum s-a rupt firul, este atras, şi imediat se întoarce, stă un timp pribeag şi după un număr de zile, se duce la locul lui. Are această libertate pentru a face câteva ture printre pământeni, între locul rupturii şi cel al fixării, pentru ca apoi, să se întoarcă la locul fixat. 

George: - Există spirite “grele” în locurile de chin, care să fie atât de fixaţi în locul lor, încât să nu poată veni niciodată între pământeni? SIU KARTA: - Cum să nu! Sunt spirite atât de “grele”, încât, nici o chemare nu-i poate aduce pe Pământ. 

George: - Adică, dacă noi am chema unul “greu”, nu ar veni?

 SIU KARTA: - Nu! 

George: - Ce zici, dacă am face o dată o călătorie printre cei “grei”? N-ar fi posibil? 

SIU KARTA: - Greu lucru! Nu vă sfătuiesc! 

Veronica: - Ei, moş Ioane, dar foame îţi este? 

Ioan Petreanu: - Niciodată, moşule! Nu mi-e nici foame, nici sete! 

George: - Siu, cum e asta? El nu are stomac, nu are organe care trebuie să- şi îndeplinească funcţiunile lor? 

SIU KARTA: - Chiar dacă ar vrea să mănânce, nu ar avea ce! 

George: - Tu, în stratul tău, ai foame? 

SIU KARTA: - Am şi avem şi ce mânca! Ceea ce avem noi, sunt substanţe potrivit substanţei noastre fiziceşti, spirituale. Noi vedem - de pildă - fructe, le dorim şi le mâncăm, sau facem sucuri de fructe şi ne satisfacem dorinţa. 

George: - Dar chinuiţi de foame, există în Lumea spiritelor? 

SIU KARTA: - Sunt, îndeosebi aceia ce în viaţă nu au întins mâna cuiva. Sete au şi cei în trup şi cei în spirit. Ambele tabere pot avea sete de mai multe feluri. Să vorbim de lumea din chinurile mari: FOAMEA. Foamea e îngrozitoare! Foame de tot ce ai avut în viaţă şi acum nu mai ai; de tot ce ai mâncat şi acum nu mai ai, de tot ce ai văzut frumos şi acum nu mai vezi; foame chinuitoare există şi prin faptul că există Lumi care au bunătăţi de mii de ori mai felurite, bogate şi gustoase, iar tu nu le guşti. SETEA - groaznică, chinuitoare este setea! În chinurile groaznice, ai dori o lacrimă de pe Pământ, o lacrimă de apă şi nu o ai; există o sete după aerul curat din lumea Pământului şi acum nu îl mai ai; chinuitoare este setea după lumina soarelui, pe care ai avut-o şi acum nu o mai ai; chinuitoare este setea de libertate pe care ai avut-o pe Pământ şi acum eşti încătuşat de Legile fixării tale; chinuitoare este setea de a cunoaşte treptele fericirii, pe care nu le poţi urca; chinuitoare este setea de a avea pe cineva prietenos lângă tine şi nu-l ai... Toţi sunt duşmani între ei, toţi sunt străini unii de alţii; nimic odihnitor, nimic frumos nu ai! Vrei mai mult? Mai mult, nu ştiu să-ţi prezint! 

George: - Aşa se explică faptul că ei doresc raiul pământesc, decât cel în care sunt ei. 

SIU KARTA: - Este clar, că de milioane de ori, viaţa pământească este mai plăcută pentru ei, decât chinurile în care stau.

 George: - Moş Ioane, ai băgat ceva în gură, de când ai murit?

 Ioan Petreanu: - Nu, taică! Câteodată vine câte un miros, care parcă mă satură, dar nu-mi dau seama ce-i şi de unde vine. 

Veronica: - De unde vine mirosul, Siu?

 SIU KARTA: - Din pomenile celor dragi ai lui de pe Pământ, care se fac pentru el... Orice milă pe care o faci pentru cel plecat din trup, este ca o hrană inexplicabilă pentru cel în spirit, după cum a şi spus. 

Veronica: - Mulţumim, moş Ioane, pentru răspunsuri, şi-ţi dorim luminare! 

Ioan Petreanu: - Nu, nu, fata moşului, să nu mă lumineze, să mă lase aşa cum sunt, pentru că, dacă mă luminează, îmi văd mizeria în care sunt şi chinul meu ar spori. Mai bine, aprinde-mi o lumânare... 

Veronica: - Bine, moş Ioane, îţi promit! Mergi în pace! I-am mulţumit şi lui Siu şi au plecat."Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

PETRACHE LUPU I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 9 August 1977 M O I S E Cel mai mare proroc evreu din Vechiul Testament - argintiu sclipitor cu un triunghi echilateral pe frunte, cu bec luminos pe centru; - Stratul VIII.

 Azi pe la orele 18,30 am discutat cu Veronica despre minunile de la Maglavit cu Petrache Lupu şi mi-a povestit cum, cu ochii ei a văzut cum acesta a ridicat cu mâna din pat o paralizată din naştere în vârstă de 21 de ani, venită la Maglavit special din Iugoslavia spre a fi vindecată de Petrache Lupu. 

- Sunt convins, i-am spus eu lui Veronica, că prin el, prin Petrache Lupu a lucrat un spirit deosebit de puternic. În momentul când am rostit aceste cuvinte, am simţit pe spate între umeri, o pecete fierbinte, care imediat a devenit rece, dându-mi fiori reci pe şira spinării care se repetau mereu, mereu, fără contenire. 

I-am propus atunci Veronicăi să cerem binecuvântarea Părintelui Ceresc pentru a cunoaşte pe acela care a lucrat prin Petrache Lupu, precum şi semnificaţia celei peceţi şi a acelor fiori pe care iam simţit, fiind cu totul ceva neobişnuit. Veronica închise ochii. După circa două minute:

 -A apărut Drumul de Lumină… se disting două persoane. Acum le văd clar: este Calemnis şi încă cineva necunoscut… Invitatul este îmbrăcat asemenea lui Calemnis, cu acea pânză albă înfăşurată pe corp şi aruncată pe spate ca tribunii romani… I-am salutat. Calemnis ne-a răspuns cu binecuvântarea obişnuită.

 Necunoscutul: - În numele Părintelui, al Tatălui Savaot, fiţi binecuvântaţi copii mei, fraţii şi prietenii mei. Aţi vrut să cunoaşteţi pe acel ce a lucrat prin Petrache Lupu. Vibraţiile voastre au ajuns până la mine şi iată-ne acum faţă în faţă. Eu sunt! Numele meu îl ştiţi din scrierile voastre vechi: Moise. 

Dublura mea a fost şi în Aron şi în Moise, iar cel ce se numeşte Petrache Lupu este tot dublura mea. Am lucrat un timp prin el, căci el era haina mea prin care m-am putut manifesta. Am lucrat un timp, apoi m-am retras scârbit de abuzuri, de cămătăriile şi ipocriziile care roiau în jurul meu. 

Am intrat în Petrache Lupu în momentul când el a început să vorbească, pentru că după cum ştiţi el a fost mut din naştere. M-am arătat lui. Eu am fost „moşul cu haine mătăsoase şi barbă” care m-am arătat lui, iar el îmi spunea „tată”! Nu întâmplător cei din jurul lui îi spuneau că „tu şi Moise sunteţi cei mai mari”. 

Simţeau şi cei din jur prezenţa mea. Ori de câte ori era nevoie, când trebuia să vorbească ori vindeca, intram în el şi putea face minuni. Acum a rămas singur, am părăsit lucrul cu el, scârbit de ceea ce se petrecea în jurul lui, de cei ce profitau de el, îmbogăţindu-se prin furt din banii şi bijuteriile care veneau la el. 

George: - Vei mai lucra cu el?

 Moise: - Nu! Nu peste mult timp îl voi lua la mine. El este o părticică din mine, din spiritul meu. Eu sunt totul. El singur e sărac, nu are decât atât cât are esenţa lui. 

George: - Ai rostit binecuvântarea către noi în numele „Tatălui Savaot”. Eşti primul care rosteşti acest nume. De ce nu te-ai prezentat în numele lui Iisus Hristos, al Marelui nostru Dascăl? 

Moise: - Dar Tatăl şi Fiul nu sunt aceeaşi esenţă? Nu sunt amândoi aceeaşi lucrare? Eu când am venit pe pământ primele dăţi am venit în numele Tatălui Savaot. Pe atunci Hristos nu ţâşnise din Tatăl. Am fost trimis chiar de Tatăl, aşa încât eu de el sunt legat. 

George: - Dar lucrarea prin Petrache Lupu, cum ai făcut-o? Cine te-a pus? 

Moise: - Nu m-a pus nimeni. Eu am cerut Tatălui Savaot să mă manifest în această ţară, care ştiu că are trecere în faţa Tronului de Lumină. Şi eu m-am alăturat celor ce iubesc ţara aceasta şi de aceea am lucrat în ea prin dublura mea. 

George: - Mai ai şi alte dubluri şi prin alte părţi? 

Moise: - Nu. Petrache Lupu e singura. Am dorit să lucrez, dar acum m-am retras. Nu voi mai iniţia acum nici o lucrare până ce nu-mi va spune Tatăl Savaot. 

George: - Încă ceva iubite părinte: ce a însemnat pecetea fierbinte şi apoi rece pe care am simţit-o între umeri?

 Moise: - Nu eu am provocat, dar am să vă explic ce s-a întâmplat. Voi când aţi discutat de lucrarea mea cu Petrache Lupu, vibraţiile voastre au ajuns la Tronul de Lumină care a fost autorul propriu-zis al acestei lucrări, astfel încât ceea ce tu ai simţit a fost chiar un răspuns ce a venit chiar de la Tronul de Lumină. Şi cu aceasta vă lăsăm! Rămâneţi în pacea Tatălui Savaot!

 Bucureşti, 10 august 1977 M I R E A C L I (Moise cel de ieri) În cercetările noastre, iată a apărut o contradicţie. La 2 ianuarie 1965, la chemarea noastră a venit Moise având culoarea spirituală gri închis, fumurie, pentru ca ieri să apară alt Moise argintiu sclipitor din stratul VIII, faţă de primul diferit, căci era din stratul VI. Am cerut lămuriri cuvenite acestei contradicţii. 

La chemarea noastră s-a prezentat aceleaşi persoane de aseară; Calemnis şi Moise. I-am salutat, Calemnis a rostit binecuvântarea, dând cuvântul lui Moise. Moise: Iubiţii mei copii, socot normal că aţi deschis Drumul din dorinţa de a cunoaşte adevărul. 

După cum v-am spus, aţi înţeles că eu am avut mai multe dubluri. Eu ca spirit sunt rădăcina celor trei dubluri ale mele, Aron, Moise şi Petrache Lupu. Eu din locul meu niciodată nu m-am desprins şi numele meu este MIREACLI, care înseamnă părticică ruptă din Colosul de Lumină. 

Moise cel scris în Biblie, care a trăit în mijlocul poporului evreu şi a fost plăcut Tatălui Savaot, cu adevărat că a fost părticică din mine, dublură de-a mea, dar nu întregul. El a rămas Moise pe veci, acceptând dublura mea să rămână în mijlocul poporului căruia a fost trimis. În marea lui iubire pentru Dumnezeu şi neam s-a contopit în ceea ce înseamnă iubire de fraţi decât de Dumnezeu. 

Tatăl a acceptat să rămână pe veci lumină poporului iudeu, care deşi şovăielnic, totuşi a crezut într-un singur Dumnezeu atotputernic, milostiv şi lucrător, după cum a şi văzut în nenumăratele minuni făcute prin acel Moise de atunci. 

Aţi mai vrut să ştiţi unde locuiesc ei, adică Aron şi Moise. Ei bine aflaţi că atât Aron cât şi Moise au fost fixaţi în stratul al VI-lea. 

George: - Şi nu se vor mai reîntrupa spre a reveni să se contopească cu tine care eşti în VIII? 

Mireacli: - Vor mai veni pe pământ dar nu acum, ci mai târziu. Cât despre recontopirea cu mine, aceasta nu mai depinde de mine, ci de ei, dacă vor reuşi prin efort, printr-o nouă coborâre pe pământ să ajungă să redobândească locul în care sunt eu spiritul de bază. 

George: - Acum e clar! Îţi mulţumim! 

Veronica: - A întins mâinile în semn de binecuvântare şi s-au retras amândoi." Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii  

PLATON I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 24 iulie 1977 PLATON Filosof grec (429-347 î.e.n.) - argintiu cu triunghi pe frunte - Stratul IV. 

Am cerut binecuvântarea Părintelui Ceresc de a discuta cu marele filosof al antichităţii grecești: Platon. 

Veronica: - S-a deschis Drumul de Lumină… disting doi bărbaţi: unul este Calemnis, preotul egiptean, celălalt este invitatul nostru. Amândoi sunt îmbrăcaţi în alb ca romanii… Discută ceva între ei. Acum Calemnis vrea să vorbească… 

Calemnis: - În numele Luminilor, în numele Înălţării şi a Profunzimii, în numele Aceluia prin care ne-aţi chemat la voi, eu Calemnis, vechi prieten al vostru, bătrânul egiptean, am fost hărăzit să însoţesc pe chematul vostru pentru a întări încrederea voastră în măreaţa lui gândire şi în cele ce o să vă spună. E un sfetnic luminat, este un puternic far printre înalţii înţelepţi ce au fost cândva vii pe planeta voastră. Acum îi dau cuvântul! I-am mulţumit lui Calemnis şi am rostit salutul cuvenit. 

Veronica: - Platon deşi are un aer sever, are totuşi un chip blând, cu trăsături pline de frumuseţe, pline de pace, ochi plini de bunătate… 

Platon: - Iubiţii mei, vă mulţumesc că aţi transmis dorinţa voastră spre Acela care priveşte totul, aprobând unirea şi apropierea noastră. Cei care se iubesc între ei, pe nuanţele înălţării, ale cunoaşterii, nu au distanţe între ei. Spaţiile devin neputincioase. Nu mi-a fost greu deloc să privesc spre voi şi spre toţi care tind către aceleaşi pătrunderi şi au aceleaşi dorinţe de cunoaştere.

 Dorinţele comune care au acelaşi sens, atât în raza de lumină cât şi în cele care sunt posedate de întuneric, se atrag, se unesc, se desăvârşesc încărcând lucrătorul cu ceea ce lucrează. Şi eu când eram ca voi pe acest ghem, pe care şi voi locuiţi, de mic copil am avut preocupări care nu sunt proprii unui copil.

 Simţeam că mă trage ceva ca să descopăr, să citesc, dar bâjbâiam şi nu găseam. Aveam o atracţie spre oamenii maturi, dar nu mă mulţumeam. Doream mai mult, şi nu ştiam ce să găsesc. Ani şi ani m-am frământat, am ajuns la nebunie, m-am lăsat legănat de turbate valuri, crezând că în furia lor am să găsesc ceea ce simțeam că trebuie să găsesc.

 Mă întrebam: De ce e viața hărăzită pe acest tărâm, pentru ce am venit s-o cunoaştem, dacă totuşi e încuiată? Îmi puneam întrebări de unde am venit, pentru ce am venit, şi unde vom merge - şi de vom ajunge, cum ne vom simţi într-un loc necunoscut? Zi de zi, ceasuri după ceasuri, ani de-a rândul, am cercetat, am meditat, mam înfuriat pe Acela care încuiase acele înălţimi gigantice, forţe spre care simţeam o atracţie deosebit de puternică. 

Ştiţi şi voi câte ceva despre bietul Platon, bătrânul Platon. Dar frământările lui, urcuşurile şi căderile lui nimeni niciodată nu le-a cunoscut, pentru că e foarte greu să vorbeşti de tine. Am strecurat câte ceva pe hârtii şi pe inimile dragilor mei prieteni şi apropiaţi, dar totdeauna mă furişam în gândurile mele socotind că nu pot fi înţelese chiar şi de cei mai sinceri amici. 

Şi acum când văd frumuseţea culorilor, a formelor, a muzicii şi a înălţărilor în care mă aflu, sunt revoltat pe acei care nu reuşesc întocmai ca mine să se ridice la nivelul cunoaşterii, a marilor secrete în mâna cărora stă cheia adevărului. Degeaba am simţit chemare dacă nu am ştiut să mă ridic la nivelul chemării. Şi acum regret. 

Adevărata filozofie este înălţarea prin gândire, dar nu te poţi înălţa până nu ajungi la puritatea formelor, culorilor şi muzicii lumii care te înconjoară. În cuvintele umane nu se pot descrie oricât te vei strădui, întrucât gândirea nu este pipăibilă, iar adevărurile sunt greu de pătruns. 

Dar repet, orice gânditor şi lucrător al filosofiei, de el depinde înălţarea şi pătrunderea în miezul armoniilor din forme şi culori şi pentru ca să nu-i dea o înfăţişare greşită, trebuie un efort din partea lucrătorului. Ce pot să vă spun eu vouă? E aşa de mult, e aşa de nepătruns în aceste uriaşe frumuseţi, că nu poţi să le împarţi, nu poţi să le dai forme, nu poţi să le cuprinzi în cuvinte!... 

George: - Vrei să ne spui în ce stare te afli? 

Platon: Sunt în Stratul VI şi nu dau alt termen, pentru că voi aşa cunoaşteţi. 

George: - Dorim să-ţi vedem acum baza spirituală! 

Veronica: - Alb argintiu, cu triunghi pe frunte… 

Platon: - Nu vă miraţi dragii mei. Prin efort am primit ceea ce vedeţi voi. Nimic în lumea terestră nu m-a acaparat, deşi totul am iubit, totul am studiat, închinându-mi din copilărie până la ruperea mea cu pământul, anii toţi, chemării pe care o simţeam că mă atrage. 

George: - Ai mai venit pe pământ de atunci? 

Platon: - Nu, n-am avut de ce! 

George: - Ai mai vrea să revii pe pământ? 

Platon: - Nu, nu am pentru ce veni. Ştiinţa a avansat, oamenii au devenit pretenţioşi şi vor să cunoască mult fără muncă, iar dacă se trezeşte careva să scormonească necunoscutul, este luat drept dement… I-am mulţumit pentru răspuns. 

Platon: - Fratele meu Calemnis, să încheie discuţia noastră, iar eu vă rămân prieten, sfătuitor şi îndrumător cât veţi mai păşi pe pânza vieţii voastre. 

Calemnis: - Fiţi binecuvântaţi de Cel prin care am venit la voi şi vă îmbrăţişez cu părintească iubire!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

MAHOMED I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti, 23 iulie 1977 M A H O M E D (570-632)
 Întemeietorul islamismului - argintiu cu triunghi pe frunte - Stratul VI.

Am cerut binecuvântarea Părintelui Ceresc pentru a discuta cu întemeietorul religiei islamice, „Profetul lui Allah”, Mahomed.

Veronica: - S-a deschis Drumul de Lumină… disting două persoane: primul este Calemnis, prietenul nostru, cel de-al doilea este pesemne invitatul nostru Mahomed… 

Nu-i prea bătrân… este îmbrăcat ca un roman, înfăşurat într-o pânză albă, are o mică barbă… părul scurt, expresie de om bun, blajin, ager în priviri şi foarte vioi… Parcă ar fi mai mult oştean decât prooroc…I-am salutat. 

Calemnis: - În numele Tronului de Lumină, cer binecuvântare pentru voi, copii şi prietenii mei! Vorbiţi cu invitatul vostru! 

Mahomed: - Allah cel ce stă pe Tronul de Lumină să vă dea vouă pace şi putere, iar eu vă îmbrăţişez pentru simpatia ce o aveţi faţă de mine! 

Mulţumesc că aţi avut pentru mine drag să deschideţi drum. Am mare plăcere de a vorbi cu voi. Această plăcere mi-a deschis-o simpatia voastră pentru mine. 

Cei care primesc radiaţii din lumea biruitoare, nu mai au graniţe între ei ca neam şi religie, aşa cum e de fapt în Lumea Biruitoare.

Deşi la noi suntem familii de acelaşi gând şi lucru, de acelaşi neam, totuşi graniţe nu există. Plăcerea şi voia bună predomină peste toţi, de aceea voi fiind captivaţi în raza lucrătoare universală, chemaţi din toate religiile, pentru a vă îmbogăţii în cunoştinţe de la fiecare. 

Vă daţi voi seama că primiţi puţin? Este foarte mult că pătrundeţi în necunoscut şi aceasta este cea mai frumoasă înălţare care desfată cel mai mult spiritul. 

Spun asta ca unul care am trăit când am fost pământean ca voi. Prin pătrundere şi înălţare, am putut pune peceţile plăcute Celui care îmi deschidea şi mie drum liber să văd, să aud şi să înţeleg pentru poporul din care mă trăgeam şi pentru toţi aceia care vor crede prorociilor mele. 

George: - Înţeleg că şi tu ai fost medium, din moment ce ai văzut şi ai auzit spirite. 

Mahomed: - Da! Am fost un medium care am primit mesagii înalte, iar discipolii mei mi-au zis „Profetul lui Allah”, cum bine ştiţi şi voi.

 De ce? Pentru că vedeau că prin mine Allah îşi trimite voia Lui între oamenii pământeni. 

Nu m-a ucis nimeni, dar am suferit destul. Suferinţa e dulce când o accepţi pentru Allah şi pentru semenii tăi. 

Capitala poruncă a lui Allah, a fost iubirea celui de lângă tine, celui căzut pe cale, iubirea celui străin de tine şi pentru că am ascultat ca un devotat rob supus, am primit de la Allah trecere între mulţi alţi lucrători în lumina adevărului şi în binele semenilor. 

Acum mă desfătez în – aşa cum voi numiţi – Stratul VI, cu toţi aceia care au lucrat cu prisosinţă la cele poruncite de Allah prin mine şi cei care nu s-au ridicat unde eu sunt, mă pot coborî eu cu plăcere între ei, ducându-le din minunatul climat în care mă găsesc, ca o cinste, ca un răspuns al înţelegerii şi acceptării celor scrise de mine. 

Merg până în Stratul III, pentru că esenţa mea a fost iubirea şi caut şi acum să-mi manifest iubirea faţă de cei ce nu s-au ridicat la nivelul meu, dar totuşi au lucrat şi ei în respect şi iubire faţă de semeni… 

George: - Totuşi urmaşii tăi au abuzat de religia pe care le-ai lăsat-o şi s-au dedat la crime şi jafuri. Nu numai ţara noastră, dar şi alte ţări, au avut de suferit secole de-a rândul de pe urma jafului practicat de adepţii tăi. 

Mahomed: - Eu nu am propovăduit niciodată furturi şi jafuri. Acesta a fost abuzul făţarnicilor şi impostorilor, care sub pretinsa credinţă în Allah, singurul Dumnezeu adevărat, îşi manifestau dorinţele lor de stăpânire şi înavuţire.

Nu numai mahomedanii au dus războaie în numele lui Allah, şi în numele lui Hristos, aşa zişi creştini au jefuit şi subjugat alte popoare, prădându-i şi răpindule libertatea sub masca încreştinării. 

George: - Dorim acum să-ţi vedem culorile de bază! 

Veronica: - Alb argintiu, cu un triunghi mare pe frunte, cu latura de cca. 20 cm. În mijlocul triunghiului străluceşte un punct luminos… 

George: - Dorim să ştim câmpul luminii. 

Calemnis: - La metrul vostru, Mahomed are 1,85 m, rază de acţiune luminică. 

George: - Vă mulţumesc prea iubiţii noştri!" 

Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

SHAKESPEARE I Cercetari in lumea nevazuta

3 Februarie 1966 WILLIAM SHAKESPEARE Dramaturg englez, sec. VIII. - gri deschis cu puncte albe şi guler cu umeri albi, triunghi - Stratul IV 

Veronica: - E în vârstă, înalt… frumos, cu două cute adânci între sprâncene şi două ochiuri adânci în păr… Nobleţe şi demnitate, are ceva în el liber, falnic, ca unul ce nu depinde de nimeni şi de nimic… E îmbrăcat într-un veşmânt aparte… cu guler înalt pe gât, haina până la genunchi, prinsă în nasturi mulţi, strânsă pe talie… Nu ştiu, pantaloni sau ciorapi are… parcă intră direct în ghetele ce le poartă. Veşmântul e vernil… L-am salutat. 

Shakespeare: - Cel pe care l-aţi rugat să vin între voi, să vă îmbrace în lumina cunoştinţei, să vă pună pe cap coiful pătrunderii şi să vă dea în faţă ogor de învestire. De cunoscut, ne cunoaştem. 

Mulţumesc vouă pentru stima ce o aveţi pentru mine, pentru preţuirea şi iubirea cu care înconjuraţi numele meu… Ce gânduri mai am? Ce probleme mai vreţi să ştiţi? 

Omul?... Omul!... cea mai preţioasă vietate ce se mişcă pe glob, dar din cauza Ignoranţei şi Trufiei lui nesocotite, cu câtă uşurinţă loveşte în această frumoasă alegere care este perfecţiunea! Tăcere...

Shakespeare: - Caut… caut să pătrund, şi de multe ori pleacă gândul şi uit să spun ce gândesc. Da! Nu-şi cunoaşte omul valoarea, nu se străduieşte omul să-şi cunoască valoarea şi din comoditate aceasta nu poate ieşi decât cu o dispreţuire şi o cădere din toate punctele de vedere. 

Da!...Totdeauna am privit la haosul care este pe pământ… Și nu mă mir, mă cutremur!... Mi-am pus întrebarea: Pentru ce? Pentru ce se mai mişcă acest glob, pentru ce se mai nasc oameni pe el… Și mi s-a răspuns aici: 

„Nu-i fără stăpân acest cocoloş! Nu-i fără stăpân…dar cel ce conduce acest glob pământesc nu poate schimba legile şi-l lasă să invârtească până intr-o zi!”.

 Ceea ce am fost eu nedumerit în viaţa pământeană a fost că prea multă libertate are omul pe pământ şi pea mult e lăsat la voia întâmplării… Și mi s-a răspuns:… Chiar în trup fiind mi s-a răspuns şi acum văd… 

„Tocmai prin această libertate poţi să-ţi dai seama de valori, şi dacă ei nu vor să-şi cunoască … rostul, sensul, menirea… vina este a lor…” 

George: - Dar nu ţi-ai pus întrebarea ce rost a mai avut creaţia omului, dacă prin el a venit atâta răutate pe pământ? 

Shakespeare: - Tocmai asta m-a făcut să mă închid în mine, văzând în cele citite că de la primii oameni a fost ură, neînţelegere şi dezastru şi am zis: 

Ce rost a mai avut creaţia omului… care oricum se deosebeşte de animale prin raţiunea pe care o are şi totuşi… poate sunt animale… care depăşesc pe om în disciplină, în ataşament şi pătrundere… 

Neprimind nici un răspuns, am căutat să-l găsesc eu şi nu l-am găsit… n-am găsit decât dezastre şi nenorociri… 

M-AM RĂZVRĂTIT CRUNT ASUPRA CREATORULUI… DAR M-AM ÎNTORS ÎN MINE ŞI M-AM LINIŞTIT cu un exemplu pe care orice muritor îl poate vedea: dacă din doi părinţi iese un copil cu toate însuşirile răutăţii, ură, crimă, hoţie, desfrâu şi câte altele care îl atrage pe om în jos, ce vină are mama şi tata?... pecetea actelor lui, ZESTREA ESTE IZVORUL FAPTELOR LUI MÂRŞAVE… 

Mama nu e decât un cuptor în care s-a copt o pâine… şi dacă plămada sau făina a fost stricată… desigur pâinea ce va ieşi nimeni nu o va putea suferi… (Aici lipseşte întrebarea din manuscris şi din această cauză renunţăm şi la răspuns şi trecem la altă întrebare). 

George: - N-a ştiut Creatorul că vor ieşi astfel de oameni? De ce i-a mai făcut? 

Shakespeare: - Aici este punctul nodal…Creatorul nu face nimic imperfect, dar legile planetare acţionează prin fenomenele lor specifice, prin funcţiunile lor dezastruase, schimbând culoarea şi luminozitatea spiritelor… 

Aceste legi schimbă aproape totul, făcând ca spiritul să îmbrace haina climatului în care se naşte. 

George: - Dar legile planetare care schimbă culoarea, gândirea, luminozitatea, cine le-a făcut atât de dezastruase? 

Shakespeare: - Nu mai ştiu… 

George: - Nici acum? 

Shakespeare: - Nici acum nu pot să înţeleg! Caut să-mi dau un răspuns, dar nu-l găsesc şi atunci mă strâng tot în mine.

 George: - Ai rămas aşadar cu aceleaşi probleme pe care le-ai avut şi pe pământ? 

Shakespeare: - Da, prea au tratat puternic în mine aceste probleme ale existenţei „răului” şi s-au imprimat adânc în firea mea… Am fost un om corect. 

M-am străduit în operele mele să pun problemele, dar nu le-am găsit o rezolvare… nu am găsit nici pe pământ, nu am găsit nici aici. 

George: - Adâncirea şi meditaţia nu ţi-au adus lumină în gânduri? 

Shakespeare: - Permanenta ocupaţie m-a făcut să am mulţumirea sufletească şi să nu mă mai încurc între multele semne de întrebare pe care mi le puneam. Am fost într-o continuă activitate şi mereu ascuns. 

George: - De ce? 

Shakespeare: - Pentru că biciuiam prin condei şi m-am dat deoparte din faţa furtunii ca să treacă. Şi a trecut fără să mă vatăme şi apoi iar s-a făcut vreme bună… 

George: - Există o versiune care spune că numele tău real ar fi altul şi că numele de „Shakespeare” ar aparţine altcuiva. Este adevărat? 

Shakespeare: - Într-adevăr numele meu este altul, iar „Sakespeare” este un nume ales de mine sub care am publicat. 

George: - Unde erai când te-am chemat? 

Shakespeare: - În IV. Acolo e locul meu… Stau foarte bine, nu-mi lipseşte nimic… 

George: - Numai răspunsurile la întrebările tale îţi lipsesc. Shakespeare: - Atât!...

George: - Şi voi nu puteţi să chemaţi spirite înalte să vă spună, să vă explice? 

Shakespeare: - Nu mai are nici un rost explicarea. Întrebările acestea mă frământă numai pe mine şi chiar de mi s-ar răspunde, ce s-ar putea întâmpla?... Nu poţi schimba legile de pe pământ, nu se pot desfiinţa dezastrele, nenorocirile… 

George: - Veronica, ce culoare au hainele lui? 

Veronica: - Nu pot preciza culoarea… nu o pot numi… Nu-i nici verde, nici bleau, e ceva amestecat, nedefinit. 

Sakespeare: - Hai să-ţi spun eu: e culoarea ce am iubit-o toată viaţa, culoarea „gândirii”, „a pătrunderii”… culoarea aceasta reprezintă: „lupta cu gândirea”. 

George: - Vrei să ne arăţi baza spirituală? 

Veronica: - Un gri foarte, foarte deschis şi în jurul gâtului şi pe umeri puncte mari albe… În dreptul inimii are un triunghi… 

Shakespeare: - Triunghiul exprimă legătura ce am avut-o cu Lumea nemuritoare în viaţa pământului. 

George: - Ai fost medium? 

Sakespeare: - Am căutat să cunosc şi mi s-a descoperit şi ajutat prin efort susţinut am reuşit. 

George: - Ai văzut? 

Sakespeare: - Niciodată nu am văzut, dar permanent mi s-a şoptit şi am constat un ajutor în condeiul meu, o intervenţie în gândurile şi ideile mele pe care o recunoşteam în fiinţa unei persoane de o înaltă ţinută spirituală, dar care niciodată nu mi s-a arătat. 

În momentul când am dezbrăcat haina pământeană, sa recomandat, ne-am îmbrăţişat şi am plecat împreună. Era un mare gânditor egiptean care avusese aceleaşi gânduri şi probleme ca şi mine. 

George: - Eşti şi acum cu el? 

Shakespeare: - Nu, el nu-i din IV. E din VI, dar vine des pe la mine. Numele lui este Zenotecles şi este un mare gânditor. 

George: - De ce nu se mai întrupează? 

Shakespeare: - Nu are ce să mai facă pe Pământ, nu are condiţii… I-am propus să intervină, să ne întoarcem amândoi în aceeaşi ţară şi să colaborăm. Mi-a răspuns: „Nu, nu avem loc şi nici condiţii pentru a putea lucra. Pământul oferă condiţii prea mizerabile şi nu e loc pentru o adevărată creaţie şi apoi… nu e nici timpul. 

Peste pământ vor sufla vânturi fierbinţi, cerul se va năpusti asupra pământului, va interveni tocmai pentru ai schimba legile şi a desfinţa dezastrele, nenorocirile şi mizeriile. Rămânem aici până la noi hotărâri generale”. 

George: - Deci nici tu nu ai mai venit pe pământ… 

Shakespeare: - Nu. De-atunci nu am mai fost niciodată. 

George: - Şi altfel cu ce te ocupi? 

Shakespeare: - Merg, merg, privesc, mă întreb, întreb.. nu pe oameni, pentru că ei nu ştiu să răspundă… cel mai frumos răspund plantele… Am cerut să merg în III, pepiniera Divinităţii pentru pământul curăţit… acolo sunt copii în care vezi mult, prin care vezi mult… copii în înfăţişare şi bătrâni în numărul anilor.

 La ei nu mă împiedic de varietăţi de oameni, de DORURI AGONISITE ca în IV… Mi-a zis dascălul meu: „Tu fiul meu nici în locul cel mai fericit al Divinităţii nu vei avea linişte, pentru că vrei să pătrunzi mult şi multul e mare, MARE FOARTE ȘI-I GREU DE PĂTRUNS”. 

Mi-a spus că însuşi creatorul nu-şi cunoaşte marginile acestui univers, pentru că el însuşi este încadrat şi supus legilor acestui ”mult”. Insuşi C r e a t o r u l  este pornit din nişte p a r t i c u l e minunate şi v i a ţ a este un dute - vino de p a r t i c u l e minunate… Tăcere...

George: - Şi ce ţi-a mai spus? Îmi place cum vorbeşte Zenotecles al tău. 

Shakespeare: - Altă dată să mă mai chemaţi. 

George: - Cunoşti povestea „începuturilor”? 

Shakespeare: - Eh, aşa şi aşa… George: - Dar Zenotecles? El trebuie că o ştie, poate că ne-o spune el. 

Shakespeare: - El o ştie! Chemaţi-ne pe amândoi. Numele lui complet este CALISTI ZENOTECLES DIRAMA… Atunci când veţi găsi timpul potrivit, ne chemaţi! Noapte bună! 

George: - Îţi mulţumim! 

Shakespeare: - Cel pe care îl slujiţi să vă binecuvânteze, iar eu vă mulţumesc pentru dragostea ce aţi avut-o pentru mine. 

Veronica: - S-a retras!..."Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii 

DOSTOIVESKI I Cercetari in lumea nevazuta

8 Februarie 1966 F.M DOSTOIEVSKI - alb cu triunghi - Stratul V (vine din IV)

 Veronica: - Frumos bărbat!... Frunte nici prea mare, nici prea mică… totul armonios! Sprâncenele au ceva aparte, o curbură largă foarte frumoasă… Pare dinamic. E îmbrăcat într-o tunică cu guler înalt de cavaler, verzuie cu pantaloni strâmţi pe picior, capul descoperit, nu se vede că are părul lung, are şi barbă acum. Uneori are, acum nu, dar mi se pare firesc asta… L-am salutat.

 Siu Karta: - În numele Părintelui Luminii cu a cărui încuviinţare venim la voi, să fiţi binecuvântaţi preaiubiţii noştri! Aţi chemat pe acest frate al nostru, poftiţi! Vorbiţi cu el! 

Dostoievski: - Dragi prieteni şi fraţi ai aceluiaşi Părinte, fii ai aceluiaşi Tată, slujitori ai aceluiaşi Stăpân! Vă mulţumesc pentru preţuirea ce o aveţi pentru mine, pentru dragostea pe care mi-a arătaţi. Marele Maestru, Guvernator şi Stăpân a toate, care a permis venirea mea la voi, să vă binecuvânteze pe voi, dorinţele voastre, năzuinţele voastre să vi le clarifice, să vi le lumineze, să vi le arate nuanţate, cât mai perfect spre bucuria voastră şi spre preamărirea Lui. 

Cunosc inundaţiile Divinităţii care pot veni peste cineva. Păcat! Păcat că nu aveţi timp, dar nu aveţi nici oameni. Cui să daţi cele prezentate vouă? Cui? Ce trăsături să le dai, să le poţi scoate la lumină? Pentru acest timp aşa de înghesuit, pentru acest orizont aşa de sufocant, pentru oameni încâlciţi şi cu solzi, pentru aceasta nu veţi fi traşi la răspundere, că aţi putut mai mult şi nu aţi făcut. 

Deşi opaiţul este mic, vă străduiţi sub palida lui lumină să mâzgăliţi câte ceva. Şi asta e mult! Dar să nu fiţi niciodată mulţumiţi şi să nu credeţi că aţi făcut totul. Spuneţi-mi, de ce m-aţi chemat. 

George: - Să-ţi ascultăm gândurile, părerile, aşa cum ai şi început să o faci, să-ţi cunoaştem meditaţiile, reflecţiile la cele ce vor fi, la cele ce au să urmeze. 

Nu vrem să facem din cercetările noastre nişte şedinţe cu câteva întrebări monotone şi stereotipe. Am vrea ca fiecare din cei chemaţi să-şi prezinte gândurile lor de vârf şi mai ales m-ar interesa să ştiu care este problema cea mai importantă pe care o consideră un gânditor care acum se odihneşte în locurile celor din Împărăţia Luminii. Mă înţelegi, cred? 

Dostoievski: - În viaţa pământeană, prin condeiul meu, am biciuit, am căutat să fac educaţie, arătând şi culmile, şi şesurile, şi prăpăstiile vieţilor oamenilor. Am dat celor ce au ştiut să mestece lucruri mai tari, după puterea lor: filozofie. Mă inundau ideile pe care adesea nu pridideam să le pun pe hârtie. De când am venit în această lume am învăţat şi de-abia că n-am ajuns să cunosc decât prea, prea puţin… 

Cât de mărginită e mintea pământeană, cât de mic e omul terestru şi cât de uriaş poate să fie acest univers al spiritualităţii ale cărui margini socotesc că nici însuşi Marele Guvernator nu le cunoaşte!... Ceea ce m-a făcut să-mi văd micimea este dreptatea care domină în lumea spirituală prin legile care se manifestă neschimbat, în tot şi toate. E ceva aici care Pământul nu ştie… 

A I C I    N U  E X I S T Ă    M I L Ă! 

A I C I    E    D R E P T A T E! 

Expresia că cineva „e miluit” aici, e utilizată de oameni, de lumea terestră. Corect spus este că eşti „primit” şi aceasta nu este „o milă” ci o lege… lege care nu se schimbă niciodată!

 Dreptatea se aplică la toţi, nu se uită nici un nume, nici la naţiune, dreptatea se uită numai la caracter; după fondul fiinţei tale, a curăţeniei şi vredniciei din tine, după efortul pe care l-ai depus şi energia ce ai acumulato, după lumina spiritului tău, dacă această lumină există datorită unor eforturi mari… 

zic: după fondul fiinţei tale automat eşti îndreptat către ce îţi corespunde, către locul pe care îl meriţi. Aceasta m-a uimit, mecanismul divin, al Legilor. 

M-a uimit şi m-a făcut să-mi văd micimea. Poţi fi mare în lumea pământului, poţi să te baţi în piept cu o viaţă creştină; poţi să te uiţi în jur că nu eşti ca alţii şi că faci bine ce faci şi în fond poţi avea o josnicie care nu-ţi mai dă curajul de a-ţi căuta dreptul. 

Cine se bizuie şi se bate în piept că sunt creştini, că au fapte creştineşti, că au făcut milostenii, că au ajuns la jertfa de sine şi are fondul sănătos… aici pleacă umilit capul căci este trimis în locuri modeste sau aride. 

Am văzut în lumea noastră din aceia care nu ştiu ce înseamnă creştinism, care habar nu au cine a fost Hristos, şi ce a făcut pe pământ, dar prin faptul că au fost corecţi şi activi, au venit atât de înzestraţi şi cu o seriozitate demnă, cerându-şi pe drept … drepturile. 

A fi cinstit nu înseamnă că eşti atunci când oamenii te socoteşte cinstit. 

Cinste e atunci când tu vezi, când tu eşti convins că eşti şi numai tu o vezi! Asta îţi dă curajul să mergi cu demnitate la locul tău. (Toate acestea Dostoievski le-a spus apăsat şi într-un iureş atât de mare, încât abia mă ţineam de el stenografiind). 

Se spune: „Mare este taina creştinătăţii”, dar eu răspund: „Cât de mare poate fi această valoare, când omul caută să se cunoască pe el, dându-se cu încredere în slujba binelui, fiind sincer şi drept cu el şi cu cei din jur”! 

De aceea învăţ mereu. Mereu învăţ. Pe pământ am învăţat pe alţii, aici mă învăţ pe mine însumi şi mă minunez de GIGANTICUL MECANIC ce conduce aceste legi şi care se aplică automat, fiind în cea mai strânsă legătură cu fiinţa ce se prezintă, cerându-şi drepturile sau plecând ruşinat văzându-se cât de goală este. Ce vreţi să mă mai întrebaţi? 

George: - Cum vezi refacerea Pământului? 

Dostoievski: - Eu nu pot răspunde la asta! 

George: - Dar cine? Dostoievski: - Cel ce o cunoaşte! 

George: - Ai vrea să mai vii pe pământ?

 Dostoievski: - De ce? N-am ce să fac.

 George: - Cum asta? 

Dostoievski (mai apăsat): - N-am ce să fac! 

George: - Crede-mă că nu înţeleg!

 Dostoievski: - Nu am climat prielnic pentru mine. Eu nu pot sta încătuşat… de aceea nu am ce să fac… şi timpul nu-mi acordă o destindere. 

George: - Nici asta nu înţeleg: cum adică timpul nu-ţi mai acordă destindere? 

Dostoievski: - Sunt atât de greoi în expresii? E adevărat că eu vreau să se înţeleagă şi ceea ce gândesc. Asta-i marea mea greşeală, adică nu mai am timpul necesar pentru a mai depăna o viaţă. 

George: - Vorbeşti de parcă s-ar termina timpul. 

Dostoievski: - N-aş da viaţa ce o duc acum pe una de chin… George: - … şi poate fără folos. 

Dostoievski: - Poate fără folos şi pentru mine şi pentru alţii. 

George: - Unde erai când te-am chemat? 

Dostoievski: - În IV. 

George: - Şi locul unde îţi este? 

Dostoievski: - În V. 

George: - Şi în IV la cine ai fost? 

Dostoievski: - Venisem la părinţii mei 

George: - Dar tu cu cine îţi mai schimbi gândurile? 

Dostoievski: - Am un bun prieten, pe Calinic de la Cernica, şi mai ales pe prietenul vostru Voiculescu Vasile cu care mă înţeleg foarte bine. Alături de el îl invităm şi pe Shakespeare şi avem împreună sfaturi frumoase şi adânci. 

Prefer însă singurătatea. Gândurile le rotesc în mine şi în tot ce mă înconjoară. Rareori simţi nevoia aici să te pui la sfat. 

George: - Dar nu simţi nevoia să comunici ce simţi şi altora? 

Dostoievski: - E altceva aici. Nu mai poţi da altora ce ai… Într-un fel eşti mai singur… Să nu mă înţelegeţi greşit… Aici din cauza frumuseţii, din cauza extazierilor faţă de ceea ce te înconjoară, simţi nevoia să fii mai mult ingur, să te mişti în voie, să te hrăneşti, să te adapi din ceea ce îţi dă locurile. Aici nu ai nevoie să spui nimănui nimic… 

George: - Ştiu ce vrei să spui… Acolo nu e predanie şi învăţătură pământeană, predici şi conferinţe. 

Dostoievski: - Exact. Te vezi mic şi nu poţi da sfaturi şi învăţături. E adevărat, mai şi discutăm între noi dar mai mult ascultăm muzica spaţiilor, a naturii de la noi şi mai ales muzica din Stratul VI. 

Aici nu sunt dascăli şi învăţători… Cel mai extraordinar dascăl aici este natura…Ea ştie multe şi atât de multe ne învaţă! 

George: - Adică privind-o, înţelegeţi voi mult? 

Dostoievski: - Da. 

George: - Ai mai fost vreodată pe pământ? 

Dostoievski: - Nu ştiu! 

George: - Te rugăm să ne arăţi baza, fondul de care ne-ai vorbit! 

Veronica: - E un alb mat cum e lâna… şi are şi un triunghi… Ia vezi ce e în spatele triunghiului, trebuie să fie scris acolo… Dostoievski se uită sub triunghiul de pe piept. 

Dostoievski: - Hm!… Am găsit că am mai fost cândva o viaţă tare scurtă în Africa, fără nici un fel de activitate. Atunci am fost în IV. 

George: - Deci ai fost spirit pământean şi ai reuşit să urci în V. 

Dostoievski: - Da, am reuşit aceasta cu mare efort… Ştiţi prea bine cât am muncit pe pământ!

 George: - Ştim şi te apreciem. Lucrările tale le-am citit pe toate încă din studenţie. Te preţuiesc enorm. 

Dostoievski: - Acum plec. Fiţi benecuvântaţi! 

Veronica: - Au plecat!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii  

PAVLOV I Cercetari in lumea nevazuta

I.P. PAVLOV Mare savant rus al secolelor XIX-XX, descoperitorul reflexelor condiţionate şi necondiţionate, cercetător în medicină şi filozofie. - Alb luminos - Stratul VII 

Are un chip de preot, bunătate, fire blajină, o lumină aparte pe faţă, o aureolă de zâmbet luminos şi senin.

 - „Aici nu mai am nici un pacient. Aici nimeni nu mai are nevoie de tratamentul meu. 

Mă bucur că doar ce am intuit şi experimentat, s-a adeverit.

 Din trup fiind, am simţit existenţa ierarhiei celor fericiţi şi a celor ce sunt miluiţi, a celor ce strălucesc şi a celor ce se chinuie.

 Legile dreptăţii nu cruţă pe nimeni.

 Însuşi individul îşi atrage legile sub care el trebuie să rămână supus… 

Nimeni nu face asta. Totul se petrece între Legi şi toate se mişcă sub Legi” 

În ultima călătorie a venit din stratul VI.

 Siu Karta: - Arătați toate acestea celor ce au încercat să împuţineze valoarea marilor descoperiri, a celor ce au muncit şi au dat într-adevăr semenilor. 

Arătaţi că: L u m i n a   e s t e  r o d u l   m u n c i i!

 Însuşi Marele Mecanic Șef al Universului e Părintele Luminilor, prin gigantica Lui muncă…" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii