Cercetari in lumea nevazuta - Vasile Voiculescu Chirurg si mare poet roman

București – 9 Februarie 1965
V A S I L E  V O I C U L E S C U
(Chirurg şi mare poet român)

- gri deschis luminos, cu puncte albe;
- Stratul V.

Versuri publicate de Vasile Voiculescu AICI! 

Pe marele doctor şi poet Vasile Voiculescu, am avut plăcerea să-l cunosc personal. Am fost împreună în acelaşi loc de suferinţă, făcând şi el parte din grupul “Rugului Aprins”, grupare cu caracter strict religios, mistico-filosofic, care - nefiind înţeleasă, a avut destul de suferit.

Am dorit să-i cunosc starea şi rezultatul eforturilor lui, mai ales că el e autorul “Sonetelor închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară”. Aceste “Sonete”, reprezintă pentru mine, un moment dominant în poezia - nu românească, ci universală.

“Sonetele” acestea, sunt pentru mine, ceea ce sunt Psalmii lui David pentru schivnici: izvor nesecat de meditaţie, contemplaţie şi extaz filosofic. “Sonetele” acestea, reprezintă o ripostă la adresa lui Shakespeare.

Shakespeare a tratat iubirea însă tragic, în condiţiuni cu finalizări dramatice.Voiculescu îl contrazice pe Shakespeare, dând iubirii un sens mistico-filosofic, cu rezolvare armonioasă. Iubirea, pentru Voiculescu, exprimă lupta dintre om şi frumuseţe. Omul, sfârtecat de iadul în care trăieşte, e însetat de echilibru, de armonie, vrea să guste perlele mirifice ale iubirii şi prin ele să se transfigureze.

Este de subliniat faptul, că aceste “Sonete”, aceste Ode ale iubirii, această sete după eternul feminin şi după perfecţiunea androgină, Vasile Voiculescu le-a scris în anii de bătrâneţe, în anii când faţa sa, împodobită cu o barbă de ascet, avea întipărită pe ea, ridurile proprii anilor înaintaţi.

Ei bine, la vârsta lui înaintată, când număra 64 de ani, Voiculescu scria nişte “Sonete”, pe care, oricine le-ar considera ale unui adolescent îndrăgostit, dar matur.

“Sonetele” de iubire ale lui Voiculescu, sunt sonetele unui adolescentin maturizat de o experienţă de o viaţă. Voiculescu n-a fost un afemeiat, dar a fost un pătimaş îndrăgostit de eternul feminin al celor două zeiţe de vârf: Afrodita – zeiţa frumuseţii şi Athena – zeiţa înţelepciunii.

Iubirea, pentru Voiculescu, e mai presus de fericire sau chiar plăcere trecătoare. Iubirea e o pasiune luminoasă, nobilă, o “sete necontenită”, e o “foame veşnică”. În iubire, el bea, dar e necontenit însetat de dragoste; el se hrăneşte şi totuşi, e veşnic înfometat. Iubirea, pentru Voiculescu, este, fără îndoială, o ÎMPLINIRE, dar, în acelaşi timp, este o zvârcolire, un CHIN – un chin splendid, miraculos, prin care “trupescul” şi “carnalul” este depăşit, transfigurat.

Voiculescu era un om cu o interiorizare deosebită, spirit spontan, ager şi sever, în acelaşi timp. Oferea o companie plăcută. L-am cunoscut cu prilejul unor întâlniri între prieteni – având prieteni comuni - şi am remarcat pe chipul lui o anumită suferinţă; figura lui exprima o crispare lăuntrică, de care m-am convins, când am avut deosebita satisfacţie de a-l asculta, recitând “Sonetele”
sale.

Poezia i-am gustat-o din plin, cu toate tensiunile ei, ţâşnite dintr-un om cu CERTITUDINI DE NECLINTIT. Densităţile sale filosofice, se transformau uneori, în vibraţii mistice, cu toate că, mistica, pentru el, nu era decât un refugiu din mulţimea de cărări pe care le încerca, fără să poată da contur reperelor de capăt.

Am dorit să-l cercetez, să-i regăsesc temperamentul şi problematica transfigurată, măsura în care o serie din chinurile lui lăuntrice luaseră sfârşit. L-am chemat. După uzanţă, venind, l-am rugat să dea proba autenticităţii lui. Luminând diagonala, l-am salutat.

Veronica a relatata îmbrăcămintea lui de roman, în gri deschis, chiar luminos, cu puncte albe de sus până jos. Culorile spirituale s-au arătat absolut identice. Iată ce a vorbit:

V. VOICULESCU: - Bine v-am găsit, iubiţii mei prieteni! Mă bucur că v-aţi gândit la mine! De fapt, de câte ori strigătele voastre merg ca săgeţile spre Scaunul Marelui Guvernator Divin, prin strigăte vedem noi pe cei ce sunt ascultaţi şi ne bucurăm. Ceea ce pleacă din toată fiinţa spre înălţimea desăvârşirii, cu dorinţa fierbinte a împlinirii cererii, este văzut şi simţit de noi, cei din straturile de odihnă, vedem pe cei ce zboară prin stăruinţă spre marile inălţimi.

M-am chinuit o viaţă întreagă să cunosc şi să simt posibilităţile urcuşului şi aproape că nu l-am dibuit. Mi-am fărâmiţat sufletul în multe, am zburat până la anumite înălţimi, dar am rămas cu dorinţa, că Acela pe care L-am iubit şi la care m-am rugat, din mila Lui, îmi va arăta cândva înălţimile bucuriilor şi mi le-a arătat abia în 1962. A fost frumos atunci, a fost înălţător, a fost ca o poezie care îţi înalţă sufletul de bucurie şi am fost fixat într-un loc în care sunt şi acum şi unde mă simt bine. Nu m-a fixat nimeni, nu m-am fixat nici eu; m-a atras locul pe care l-am construit singur în timpul vieţii şi care mi-a fost rezervat prin Legea absolută a meritului.

Mă găsesc în locul de odihnă al V-lea, unde este multă veselie, unde sunt toţi tineri, ca de 30 de ani, vârsta cea mai frumoasă, care saltă şi se răsfaţă în mijlocul unei naturi sublime, care se apleacă şi serveşte, care bucură şi odihneşte pe toţi cei care ajung în farmecul frumuseţii ei.

Nu am regretat deloc când am plecat din coşmarul Pământului. Nu am urât nici Pământul, nici oamenii de pe el, însă, am lăsat cu multă uşurinţă cătuşele anilor grei, care atârnau pe amărâtul meu trup. Cătuşele ultimilor ani au îngreunat mai mult ostenitul meu corp, dar mi-au făcut sufletul de o sprinteneală neînchipuită de mine, în faza pe care am trăit-o în timpul ultimului an al vieţii mele pământene.

Soare, care luminezi şi încălzeşti Pământul, tu, care dai viaţă la tot ce mişcă şi se zbuciumă pe acest Pământ, cât de mic eşti tu, pe lângă ”Marele Soare” care luminează, hrăneşte, care dă viaţă miliardelor de oameni spiritualizaţi de pe toate planetele, fiecare, mult mai mare decât tine şi se odihnesc toate în lumina şi căldura ce le primesc de la El.

Mă gândesc la natura Pământului, privesc arborii şi florile, câtă gingăşie, cât parfum au şi cu câtă cruzime sunt rupte, puse în vaze cu apă, ca după câteva zile, să le cadă petalele; ele mor, sunt aruncate şi pe urmă îşi aminteşte omul cât erau de frumoase când stăteau în grădină şi priveau Cerul şi se hrăneau din razele soarelui, din aerul curat, cât parfum împrăştiau ele... şi acum îi pare rău că le-a rupt şi că s-au trecut repede, în loc să fi rămas în rădăcina lor, din care îşi trăgeau seva şi gustau libertatea.

Cam tot aşa se petrece şi cu omul: Cât omul este în rădăcina lui, nu prea e luat în seamă de are culoare sau parfum, dar după ce i-au căzut petalele şi dacă i-au căzut înainte de vreme, silite de o nemiloasă rupere, deşi este pusă într-o vază cu apă, moare mai devreme. A trecut, s-a scuturat, a fost aruncată la gunoi.

Ce folos că-ţi pare rău şi că îţi aduci aminte de ea? Toate regretele sunt zadarnice şi dacă a rămas, cumva, vreo petală presată între file, pe ici pe cole, s-a uscat şi ea. Poate şi-a păstrat culoarea, dar parfumul nu-l mai are... s-a dus! Oare unde s-a dus parfumul? Cine l-a luat? Cine l-a strâns? Cine?

Da! Nici culoarea, nici parfumul nu se pierd, mai ales parfumul! Este Cineva care le-a adunat în cupa Lui, mai mult sau mai puţin, depinde de floare, de calitatea florii. Este strâns acest nectar, care construieşte sălaşele nemuririi pentru petalele căzute, care sunt strânse de Cineva în chip nevăzut, refăcându-se din nou în forma pe care au avut-o, şi poate mai perfect, şi ia loc în parfumul pe
care l-a avut, ca să-şi continue viaţa nemuririi.

Bine este să tai, să cureţi o rană, fie la om, fie la animale, fie la plante, care ar dăuna întregului organism. De multe ori, însă, rănile pătrund în miezul cel mai tainic, de unde nimeni nu mai poate scoate otrava şi vezi deodată, paloarea, cum invadează făptura şi – mai devreme sau mai târziu – se frânge cel atins denemiloasa rană şi i se curmă viaţa. Unde merge cel căzut lângă rădăcină? Cine îl
ia? Unde îl aşează?

De multe ori, nu are cine să-l ia de lângă rădăcina unde s-a frânt, fie din cauza mirosului, care dărâmă pe oricine s-ar apropia de cel căzut, fie că nu se găseşte cine să-l ridice şi rămâne atârnat în jos, în loc să fie ridicat şi dus sus. Câţi din aceştia nu stau, privind cu jale spre rădăcină, blestemându-şi soarta nenorocită?! Nu a avut pe nimeni să-l ajute, fiind singur şi neputincios.

Îl privesc toţi, îl jelesc, îl compătimesc, însă de la o stare anumită, nu mai poate veni nimeni să-l ridice, să-l ajute, decât acei ce i-au fost prieteni, fraţi şi stăpâni.Dacă nu L-ai avut pe Acesta, dacă nu I-ai cunoscut ambasadorii care să te arate, să te prezinte, care sunt îmbrăcaţi în putere şi Lumină şi stau gata să te ajute în Numele Aceluia pe care L-ai iubit şi L-ai slujit, atunci, rămâi agăţat de torţele stinse ale necunoscutului, privind rădăcina şi blestemând soarta.

M-am cam întins la vorbă, dar am căutat să văd lucrurile în miez, aşa cum văd acum, toţi cei ce s-au străduit să vadă. Nădăjduiesc că m-aţi înţeles şi veţi putea, cu dramul meu de sare, să puteţi da gust unui întreg cazan de mâncare pentru cei mulţi.

Eu mă retrag şi vă mulţumesc pentru dragostea ce mi-aţi arătat-o!
Îţi mulţumesc ţie, George, că te-ai gândit la mine, că m-ai iubit şi
preţuit, mai mult decât meritam. Mulţumesc şi prietenei noastre, pe care am văzut-o în luna octombrie şi am fost fericit şi mândru că: o româncă de-a noastră, străbate oraşele bucuriilor, condusă de cei care ţin legătura prin ea între Pământ şi Vârful Puterii, de unde vin ordinele şi hotărârile divine.

George: - Prietenilor tăi, mai bine-zis, prietenilor noştri comuni, vrei să le transmiţi ceva?

V. VOICULESCU: - Celor ce ne-au fost prieteni, nu le spun nimic, pentru că nu poţi să le transmiţi nimic, nu o să te poată înţelege niciodată. De aceea, lasă pe fiecare să-şi ude rădăcina plantei lor, după puterea lor şi fiecare, după cum se va strădui să-şi cultive parfumul, aşa îl va avea.

George: - Ce cunoscuţi mai sunt cu tine, acolo?

V. VOICULESCU: - Dintre cei mai cunoscuţi, sunt: DIMITRIE
BASARABOV, cel care are moaştele în Biserica Patriarhiei, CALINIC –vrednicul Stareţ de la Cernica şi mulţi alţii. Dintre cei care nu sunt socotiţi Sfinţi, dar care au dus o viaţă plăcută Celui care apreciază meritele şi dirijează pe fiecare la locul său, face parte şi SHAKESPEARE...

George: - Te-ai întâlnit cu el?

V. VOICULESCU: - Da, este în stratul IV. Suntem buni prieteni. L-am
iubit mult! Am avut momente în viaţă, când m-am rugat lui ca unui Sfânt, să-mi dea o picătură din marele vas purtat în sine, o picătură, din apa luminatei lui minţi.

George: - Cu DOSTOIEVSKI te-ai întâlnit?

V. VOICULESCU: - Da, îl vizitez des. E în stratul IV. Suntem aici un grup foarte închegat şi petrecem de minune! Fiecare avem un cuvânt de spus, dar ne domină Shakespeare; nici Dostoievski nu e mai prejos şi graţie prieteniei şi dragostei ce i-o purtăm, Dostoievski al nostru, mai mult cu noi petrece, în stratul V

George: - Într-adevăr, sunteţi un trio celebru! Păcat că tu nu eşti cunoscut pe plan internaţional, cum sunt Shakespeare şi Dostoievski. Poate că în viitor, “Sonetele” tale vor fi traduse şi în alte limbi, astfel, ca tu să-ţi poţi cuceri dreptul, pe care, pe deplin îl meriţi.

V. VOICULESCU: - Prea mă ridici în slăvi! Eu, totuşi, sunt mai mic decât ei. Dostoiesvski e deasupra mea. E un autentic filosof! Are mulţi admiratori, foarte mulţi şi e asemenea unui păstor care îşi
instruieşte fiii spirituali.

George: - Îţi mai aminteşti, unde ai murit?

V. VOICULESCU: - Nu mi-a păsat nimic, din toate câte am trăit pe
Pământ! Suferinţa nu m-a îndurerat, libertatea nu m-a încântat! Eu am trăit mai mult cu Lumea spiritelor!

George: - Ce vrei să spui, vedeai spirite?

V. VOICULESCU: - Da. Ultimile cinci săptămâni, am fost într-o
permanentă convorbire, mai ales cu Shakespeare. Venea şi Dostoievski, din când în când, la mine; veneau şi alţii, care îmi sunt acum prieteni: Calinic şi Basarabov, dar Shakespeare, nu m-a părăsit ultimele zile. A fost o perioadă în care eu am zăcut nemişcat, doar inima şi răsuflarea le aveam. Nu-mi dădeam seama, de nimic ce era în jurul meu. Ştiu că veneau la mine spirite, dar nu ştiam cine sunt. Nu pot să spun că-mi pierdusem minţile, dar eram ca inexistent, de aceea nu-ţi pot spune precis, unde mi-au pus corpul pământesc. (Nu ştiam unde e înmormântat şi voiam să aflu de la el). Aşa se întâmplă când te copleşesc bucuriile: dispreţuieşti tot ce te trage în jos, cauţi să azvârli de pe tine povara pământeană, ca să poţi zbura cât mai repede spre înălţimi.

Spune-mi, te rog, dacă-ţi mai aminteşti, care dintre spirite, te mai vizitau?

V. VOICULESCU: - În cele cinci săptămâni, au mai venit pe la mine, cei la care eu mă rugasem toată viaţa, “doctorii fără de arginţi”: COSMA ŞI DAMIAN. Îmi aduceau atâta parfum, atâta bucurie, atâta lumină, atâta linişte, încât simţeam că se desprinde materia de pe mine şi cade! Eram gata în orice moment, să zbor! În ultimele zile, au venit zi de zi la mine, m-au întărit, m-au uşurat şi în cele din urmă, m-au luat.

George: - Cosma şi Damian, sunt cu tine în stratul V?

V. VOICULESCU: - Nu, ei sunt din stratul VII şi din când în când, vin şi se întreţin cu grupul nostru.

George: - Îi chemaţi voi, sau vin ei din iniţiativa lor?

V. VOICULESCU: - Când noi ne strângem în grup şi unul dintre noi are ceva important de comunicat: gânduri, vederi, viziuni, intuiţii – sau când unul dintre noi scrie vreun poem deosebit, atunci, cu toţii, strânşi la un loc, facem o chemare şi cei doi vin şi ei în mijlocul nostru. Vreau să vă spun acum, eu, ceva: Doamna Luminii GEORGINA, însăşi Ea a venit odată în mijlocul nostru.

George: - Altă vizită mai importantă, aţi avut?

V. VOICULESCU: - Da, din stratul VIII, vine filosoful japonez MAN
TUNG, care e bun prieten cu Shakespeare. Între ei e o prietenie atât de strânsă, încât, ori de câte ori Shakespeare vrea, poate să meargă până în stratul VIII.

George: - Cum aşa, se calcă Legile straturilor?
V.VOICULESCU: - Nu e nici o încălcare de Lege! Între ei doi, există o prietenie trainică, veche. Man Tung este cel care l-a inspirat pe Shakespeare şi Marele Guvernator a aprobat această prietenie.

George: - Foarte interesant, ce spui! Aş fi curios, să-l cunosc pe Man Tung! Ar răspunde, dacă l-aş chema?

V. VOICULESCU: De ce nu! Să-l chemaţi şi pe Shakespeare, să vedeţi, că nu mai termină..., atât de multe, are de spus!

George: - Să mă reîntorc la tine... Ieşirea ta din trup, a fost grea?

V. VOICULESCU: - Nu îmi dau seama... ieşirea mea, a fost lentă... Am început să arunc de pe mine povara trupului din prima săptămână, iar în a cincea, am azvârlit tot şi am zburat!

George: - Adică, un fel de agonie?

V. VOICULESCU: - Nu. Eram mort, deşi eram viu; deşi eram între ei şi vorbeam din când în când cu cei din jurul meu. Eu nu ştiu cum mă socoteau, poate dement, dar nu eram; nu ştiu cum mă socoteau, pentru că, aproape nu-i mai vedeam. Îi ascultam, le vorbeam, însă, nu-mi dădeam seama ce le spun, pentru că eram copleşit de toţi cei ce erau în jurul meu, fiinţe spirituale nebănuite de mintea mea, care-mi aduceau în cupele lor nectar nematerielnic, hrănindu-mă.

George: - În timpul vieţii, ţi s-a întâmplat, să vezi sau să auzi spirite?

V. VOICULESCU: - Categoric, nu! Intuiam, doar...îmi imaginam...Aveam sugestii şi câte altele, pe care le aşterneam pe hârtie, în cinstea şi adoraţia pentru unii oameni. Poate că erau tot şoaptele unora care stăteau în preajma mea.

(Am cerut, apoi, să privesc culorile spirituale de bază, pe care le-a avut inainte de a intra în trup).

Veronica: - Gri semi-deschis.

George: - Deci, ai făcut un progres substanţial, ai câştigat mult, prin viaţa pe care ai dus-o; de la gri semi-deschis, cum ai avut înainte de a fi doctor, până la gri-luminos, cu puncte albe... e o distanţă apreciabilă!

Veronica: - Te felicităm, bunule prieten al nostru, pentru că în viaţa pe care ai trăit-o, într-un veac atât de zbuciumat, ai putut să agoniseşti o haină mult mai frumoasă, decât ai avut-o înainte. SUNT MÂNDRĂ CĂ EȘTI ROMÂN! Să nu mai vii pe Pământ curând, ca nu cumva să pierzi, cum multora li se întâmplă, mai mult să piardă, decât sporească!...

V. VOICULESCU: - Meritele nu sunt ale mele, ci ale Celui ce mi-a dat posibilitatea şi puterea de a mai urca o treaptă, două, ca prin razele puternice ale Marelui Soare, ici-colo, să pună puncte de lumină, aşa cum ai văzut pe veştmântul meu. Nu cred că mai vin curând pe Pământ, să mai fac o călătorie, pentru că doresc să mă odihnesc... şi apoi, ştiţi prea bine că am pătimit!

George: - Îţi mulţumim, doctore, pentru bunăvoinţa şi amabilitatea pe care le-ai avut cu noi! Domnul şi Învăţătorul nostru, către care inimile noastre năzuiesc, să-ţi răsplătească dragostea şi să te binecuvânteze!

V. VOICULESCU: - Rog pe Marele Guvernator, să vă dea putere de
muncă, răbdare în necazuri, reuşită-n ispite şi zbor de şoim spre înălţimi, să ne putem mândri cu munca noastră, a românilor!...
Primiţi toată dragostea mea şi... am plecat!

George: - Îţi mulţumim! "

 Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii AICI !