ISAIA, OSIE , MIHEIA I Cercetari in lumea nevazuta

Bucureşti – 3 Ianuarie 1965 I S A I A, M I H E I A şi O S I E (Prooroci ai Vechiului Testament) - toţi trei, alb mat şi cenuşiu-deschis spre picioare; - toţi trei în Stratul VIII. Am rostit chemarea. A venit Socrit şi am salutat venirea lui.

 SOCRIT/ COPERNIC : - În numele Legilor sfinte, în Numele Împăratului Divin, în Numele Marelui Guvernator, vă dau şi eu roua dragostei mele şi binecuvântarea Lui o aduc peste voi! Mă simt bine în această seară, cu voi! Aşa să fie totdeauna: spiritele voastre să fie liniştite, ca o apă ce nu o atinge nici o adiere de vânt! De voi, depindem noi! 

Veronica: - Ce miros plăcut împrăştie! Câtă linişte, poate da! Ce inundaţie de Har! 

SOCRIT: - Dacă numai prezenţa mea poate să-ţi aducă ceea ce spui, dar să stai în Lumea noastră, ce-ar fi?!.. Acum, să începem lucrul! 

George: - A fost cam îndărătnic Moise, ieri, nu? Ce părere ai de felul cum a răspuns? 

SOCRIT: - Faptul că a fost adus, nu i-a convenit, mai ales, să arate dedesubturile. Ceea ce se poate spune, e că poporul evreiesc şi cel egiptean, au fost într-o permanentă ceartă şi într-un continuu frecuş. Din cele ce ai citit, ai văzut, desigur, că nu arată nici o minune făcută de egipteni, fără numai vrăjitorii, peste care el, Moise, domina - şi aceasta, pentru că nu aveau interesul să arate meritele egiptenilor, ci ale lor, pentru că ei au scris totul. Evreii se prezentau în faţa tuturor, ca un popor care crede într-un singur Dumnezeu viu şi adevărat şi desigur, era normal să scrie tot ceea ce au scris. Că s-au întâmplat unele momente deosebite şi în viaţa voastră, este foarte adevărat şi e normal să se întâmple şi dacă vrei să le spui minuni, sunt... minuni! Ei, însă, au căutat totdeauna să predomine toate popoarele, să arate că ei sunt cei mai curaţi şi bine plăcuţi de Unul şi adevăratul Dumnezeu, în care ei credeau şi care făcea minuni numai cu ei şi cu nimeni alţii, din alte popoare. Poporul acesta se ruga la Dumnezeu, făcea tot felul de slujbe, având un ritual extrem de complicat, dar faptele şi caracterul lor erau cu totul opuse, stricate, aşa cum sunt şi astăzi. 

ORICINE SE ROAGĂ, DAR VIAŢA NU CORESPUNDE CU CELE ŞOPTITE ÎN RUGĂCIUNE, NU POATE SĂ-ŞI ALBEASCĂ HAINA SPIRITULUI SĂU.

 Viaţa trebuie să fie la acelaşi nivel cu pretenţiile sale spirituale, dar de la ei, nu puteai să te aştepţi la asta. Faptul că ei nesocoteau toate popoarele, numindu- le păgâne, aceasta este o degradare a cinstei unui neam, care este un lucru extrem de grav. Cel care caută să submineze cinstea fratelui său, este ca şi cum ar ucide. Acum, spuneţi ce aveţi de cercetat! 

George: - Vrem să verificăm conţinutul unor proorociri referitoare la Marele Învăţător, ale lui Isaia, Miheia şi Osie. Şi dacă e posibil, cheamă-i pe toţi trei odată... sau pe rând; cum crezi! 

SOCRIT: - Îi chem pe toţi trei! (După aproape două minute, sosesc cei trei chemaţi). 

Veronica: - Toţi trei sunt îmbrăcaţi la fel: hainele de dedesub sunt grideschis, cele de deasupra, albe. Isaia este cel mai mic de stat... Se înclină unii altora. Nu ştiu de ce mi se pare cunoscut, Isaia... Este foarte vesel şi pare foarte comunicativ. Toţi sunt blajini, faţa lor exprimă bunătate, împrăştiind blândeţe şi linişte... Socrit vorbeşte cu ei... parcă le spune ceva, într-o limbă pe care n-o înţeleg; cei trei răspund mereu: ki-ro-po, ki-ro-po, ki-ro-po! 

SOCRIT: - Te-ai mirat, că nu ai înţeles nici un cuvânt. Nu era nevoie! Am vorbit în limba arabă veche. Kiropo, înseamnă "înţeleg”! Putem vorbi toate limbile - şi e firesc, cu tine să vorbim limba ta şi cu fiecare naţie - limba fiecăruia. Întrebaţi, ce vreţi! 

George: - În primul rând, în Numele Marelui Dascăl, să apară culorile spirituale de bază, ale celor trei, fără veştmintele lor! V

Veronica: - Toţi trei, sunt aproape la fel, cu deosebiri neînsemnate. De la gât începând, până la genunchi, sunt de un alb mat, apoi trece în gri-deschis şi spre glezne, ajunge semi-închis. 

George: - În Numele Marelui Dascăl, să revină veştmintele! 

Veronica: - Au revenit! 

George: - Dragii noştri, dorim să ştim, mai înainte de a vă întreba câte ceva asupra textelor, când aţi trăit, dacă v-aţi mai întrupat, din ce naţie aţi fost, ce activitate aţi avut, dacă aţi fost, într-adevăr, “prooroci” şi prin ce se manifesta aceasta! În sfârşit, unde staţi acum! Isaia, îţi dăm cuvântul! 

ISAIA: - Am trăit cu aproape 3 000 de ani înainte de Hristos. Cetatea în care m-am născut eu, a suferit multe schimbări, încât nu o mai găsiţi nicăieri. Se numea Noumeta. Eu am fost un om simplu, din părinţi săraci, care se ocupau cu creşterea animalelor, a vitelor... şi mergeam în câmp - adeseori, cu tatăl meu. Priveam Cerul şi îmi puneam atâtea întrebări!... 

Ce este viaţa? În cine să crezi? Cine este puternic peste toate? Cine este curat în atâtea necurăţii şi atâtea întrebări îmi puneam, încât, nimic nu mai exista pentru mine. Eram aşa de absent, că, dacă mă întrebai despre un lucru, nu ştiam ce să spun, atât eram de absorbit în gândurile mele, adâncit în ele, să cunosc pe cele necunoscute. 

Adesea, “auzeam glasuri care îmi vorbeau”, care mă făceau să simt că nu mai trăiesc pe Pământ, momente care mă scoteau, aproape, din trup - şi mă vedeam de multe ori, doi, în loc de unul. Nu ştiam ce sunt acestea, dar aveam pacea sufletească şi mă simţeam fericit Au fost timpuri, când am fost trimis să cert popoare, să mângâi pe altele şi să ucid în luptă pe alţii. 

Eram arab. Nu aş putea spune, că am iubit îndeosebi, neamul meu. Pentru mine, nu exista “neam al meu” şi “străin”. Pe mine mă interesa, că trebuia să cunosc ceea ce doream; restul, nu mă interesa, decât atunci când primeam ordin să mă duc undeva, fără să-mi pun alte probleme. 

Mă duceam, fără să mă îngrijesc cum va ieşi. De multe ori, cu unghia am scris pe frunzele de la arborii de prin locurile acelea; scriam cele pe care eu le auzeam şi care rămâneau scrise la ai mei. Că s-au mai înflorit pe ici pe colo, asta se poate vedea şi simţi de cei ce au mirosul dezvoltat. Evreii de atunci, erau în permanente războaie de jaf şi nu mi-a plăcut felul lor acaparator. Totuşi, am mers şi le-am arătat abaterile, iar ei au căutat să mă atragă între bătrânii şi învăţaţii lor, zicându-mi, că unul ca mine, numai între ei ar putea să trăiască. 

George: - Din textele rămase de la tine, apari, ca unul din cei mai teribili mustrători ai poporului evreu. 

ISAIA: - Se spunea, că din cauza mamei mele, care era de prin părţile Egiptului, că din cauza ei îi certam, dar nu era aşa. Când primeam ordin de a mustra, o făceam. Şi pe evrei, i-am mustrat în multe rânduri. George: - Într-unul din capitolele textelor tale, stă scris astfel: “Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema Numele de “Emanuil”, care se tâlcuieşte: “Cu noi Este Dumnezeu.” Este exact, conform celor spuse de tine? 

ISAIA: - Iată cum a fost: când eram odată, culcat sub umbra unui palmier, am auzit un glas, care mi-a spus: “... şi o mioară blajină, va primi pe spatele Ei, LUMINA, care va vărsa lumină prin dragoste şi jertfă, iar acea LUMINĂ este “Emanuil”, ceea ce înseamnă: “Cu noi este Dumnezeu.” La noi, nu exista cultul fecioriei pe vremea mea, ci cu timpul, s-a tălmăcit că acea “mioară” ar fi fost “fecioară”, pentru că târziu, încoace, crescuse evlavia la feciorie şi că, desigur, au zis ei, nu avea să primească “pe spate”, ci “în pântece”, pentru că nu se înţelegea altfel, decât, că “va naşte” un Fiu. De la mine, până la Venirea Domnului pe Pământ, multe schimbări s-au făcut, crezând oamenii că au avansat în ştiinţă şi că trebuie să dea un limbaj pe înţelesul tuturor. 

Acum, sunt în locul de odihnă şi activitate, într-o permanentă încântare – în stratul al VIII-lea, locul bătrânilor înţelepţi şi al proorocilor. Noi am fost atraşi de Fiul Omului, care a trecut ca un fulger, iar privirea Lui ne-a atras, pe toţi cei ce am cercetat necunoscutul. Şi acum, suntem într-o Lume necunoscută de pământeni, duşi în acest loc, de Cel pe care L-am căutat şi iubit în viaţa pământeană. 

George: - Deci, ai avut mediumitate, pe Pământ! Acesta ar fi secretul proorocirilor tale! 

ISAIA: - Nu ştiu ce se întâmpla, pentru că eu mereu am fost singur şi nimeni nu-mi explica ce auzeam şi vedeam. George: - Îţi mulţumim pentru răspunsurile date! 

SOCRIT: - Miheia, ai cuvântul! MIHEIA: - Sunt din neamul chaldeenilor. Părinţii îmi erau negustori. Am umblat cu tatăl meu în foarte multe oraşe şi ţări, am cunoscut multe popoare şi fel de fel de obiceiuri; mi-a plăcut să cunosc obiceiurile unora şi altora şi, deşi unele popoare erau socotite păgâne, le găseam obiceiuri frumoase, iar altele, care se considerau “curate” şi cu o viaţă “dreaptă”, vedeam în cutele sufletelor lor atâta murdărie, încât, tulburat de tot ceea ce vedeam, mă întrebam: “De ce au venit aceşti oameni pe Pământ? Ce scop au? Pentru ce au venit şi cine i-a adus? Cu ce rost i-a adus? Unde vor merge şi cum vor sfârşi?” 

Şi într-o permanentă chinuire eram, pentru a găsi un răspuns şi de multe ori, rămâneam fără răspuns. Strădaniile mele de ani şi ani de-a rândul, nu au fost, însă, zadarnice, pentru că am primit şi răspunsul, pe care nu-l voi uita niciodată! Pe acest Pământ cresc flori, arbori şi animale, vietăţi, până la cele mai mici insecte şi mai este şi OMUL. Omul a venit pe Pământ, pentru a realiza ceva şi mulţi se întorc cum au venit, ba şi mai jos! 

PUŢINI VIN CU HAINELE SCHIMBATE, LUMINOASE, LA LOCUL DE UNDE AU PLECAT! 

Nu înţelegeam! Nu puteam să înţeleg ce trebuia să iasă de aici... Nu înţelegeam şi până la urmă, am înţeles că era vorba de locul de unde plecase curat, venise nevinovat şi lucrase, pentru ca să se întoarcă cu "bagaj" înapoi, unde să se bucure şi să bucure şi pe alţii. Acum, însă, abia acum văd cum e rostul omului pe Pământ. De atunci, m-am reîntrupat de trei ori şi TOT MI SE PARE CĂ NU AM LUCRAT DESTUL!... 

O dată, am fost în Egipt şi m-am numit Hari; a doua oară în India şi m-am numit Hab; a treia oară în Japonia şi m-am numit Kike, şi pentru că ştiam de unde am venit, LUCRAM CU TOATĂ SÂRGUINŢA. 

În Japonia, toată viaţa am fost “cerşetor”; cerşeam într-o parte şi dădeam în alta, şi când am simţit că trebuia să părăsesc corpul, m-am retras într-o casă, unde am făcut-o pe învăţătorul şi unde venea multă, multă lume, să le spun ceva de folos. 

Am plecat şi de la ei şi am terminat cu “vizitele” pe Pământ. Dacă oamenii ar înţelege că viaţa pe pământ este un “provizorat” şi că din altă lume au venit şi tot acolo se vor întoarce, altfel ar trăi, altfel ar privi la toate cele din jur. 

Sfatul meu, acum, pentru oameni, acesta ar fi: Faceţi totul ca şi cum aţi trăi 1 000 de ani şi fiţi gata de a-l părăsi, ca şi cum v-aţi despărţi de el peste un ceas! 

George: - Ai avut mediumitate? 

MIHEIA: - Am avut mediumitate prima dată în Chaldeea şi apoi în Japonia. Am auzit, dar nu am văzut nimic (avea mediumitate numai auditivă - nota noastră). Acum, stau alături de fratele meu Isaia, în locul de odihnă şi activitate creatoare, care e al VIII-lea. 

Deasupra este Oraşul de Aur; îl privesc, DAR NU AM FOST "CHEMAT" ACOLO PÂNĂ ACUM NICIODATĂ. 

George: - În capitolul 5 al scrierilor tale, stă scris astfel: “Şi tu Betleeme, Efrata, mic eşti între miile lui Iuda, dar din tine, va ieşi povăţuitor peste Israel”... 

MIHEIA: - ...”mustrător” peste Israel, nu “povăţuitor”. Eu am scris cu 2 000 de ani înaintea lui Hristos şi de Betleem nici nu ştiam. Nu exista pe atunci localitatea aceasta şi era vorba de un mustrător cum nu mai fusese şi nici nu avea să mai fie. 

Evreii L-au socotit pe Hristos Proorocul lor, care a ieşit ca toţi ceilalţi, din bărbat şi femeie - şi nu “venit” să-i mustre şi să-i certe. Pe Acest Hristos, care nu avea cetate stătătoare, cei care se socoteau mai Sfinţi, cei care erau mai tari şi mai abili, L-au socotit de-al lor. 

George: - Îţi mulţumim, prietene! Putem trece mai departe! 

SOCRIT: - Osie, ai cuvântul! 

OSIE: - Sunt ridicat din acel popor care s-a crezut “alesul şi unsul lui Dumnezeu”. Tatăl meu era vânzător de păsări şi de câte ori le vedeam, doream şi râvneam la aripile lor, la puterea lor de a se înălţa. M-am născut cu aproape 2 000 de ani înainte de Hristos. 

Priveam păsările cu invidie, cum se înălţau în văzduh şi dacă aş fi putut, mi-aş fi făcut şi eu nişte aripi, cu care să mă înalţ. Neputând, am căutat să mă înalţ cu celălalt “corp” – corpul spiritual – care poate să atingă înălţimi necunoscute şi de nepătruns. Nu am fost o fire prea activă, totuşi, într-o permanenţă nostalgie, am fost pentru a cunoaşte necunoscutul, de a pătrunde ceea ce simţeam şi nu puteam să le numesc. 

De multe ori, am văzut, că în loc de unul, eram doi; că unul pleca şi altul rămânea din mine şi cu multă greutate mă reîntorceam. Oooo, cât de mult aş fi vrut să fi rămas acolo Sus şi să nu mă mai întorc pe Pământ! Pentru acest dor, am cerut să nu mai vin niciodată, ca să mai iau trup pe acest Pământ plin de ipocrizie, suferinţă şi mizerie, pe care oamenii le produc şi nu natura! 

Poporul din care am ieşit, mi-a fost întotdeauna indiferent, pentru că, deşi se socoteau “aleşi şi unşi”, totuşi, nu mă simţeam bine cu ei, ba, deseori, îi mustram. Acum, stau lângă fraţii mei, care au avut acelaşi dor ca şi al meu. 

George: - Când plecai din trup, plecai singur sau ajutat de cineva? 

OSIE: - Plecam singur, tras de un dor, luat de o putere nevăzută, dar simţită. Am scris foarte puţin şi sunt atât de sărace, faţă de cele ce am trăit noi, aici! 

George: - Referitor la unul din versetele tale, ai scris astfel: “Când era tânăr Izrail, l-am iubit, şi din Egipt am chemat pe Fiul Meu.” (Osie XI-1). Mi se par fără legătură, cele două idei din frază. Sunt identice cu cele scrise de tine? 

OSIE: - În nenumărate rânduri, întrebam în rugile mele, despre poporul în mijlocul căruia mă născusem: “Ce-i cu el? Este ales? Este iubit, aşa cum pretindeau ei?” Şi acele glasuri, în nenumărate rânduri, mi-au spus că: “De mult, când era curat, am iubit acest popor, dar acum, din Egipt voi scoate pe Fiul meu.” Aşa am înţeles, că egiptenii ar putea lua locul de “popor ales”, de fii ai lui Dumnezeu. 

Nu m-am gândit la Hristos, că de El ar fi vorba; eu am înţeles altceva, atunci: am crezut, doar, că egiptenii vor lua locul, şi când-colo, era vorba de Hristos, că El va ieşi din locul acela, din ţara aceea. Apoi, după cum vezi, fiecare le-a potrivit cum a vrut mai bine. Acum, stau cu fraţii mei, în locul de bucurie şi odihnă, unde toate sunt vii. 

George: - Ce prevezi, pentru viitorul nostru? 

OSIE: - Eu, ce să prevăd?... Ştiu, doar atât, că se vorbeşte, că: Acest glob trebuie să ia sfârşit – nu ca planetă, nu ca populaţie şi viaţă - ci ca mizerie, suferinţă, răutate şi ipocrizie. Când, nu ştie nimeni, dar... O să vedeţi zorile în curând şi o să înţelegeţi!... 

George: - Vă mulţumim tuturor, pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi răspuns! Domnul nostru să vă răsplătească dragostea, efortul şi răbdarea ce le aveţi cu noi! 

SOCRIT: - Pacea Domnului să fie cu voi! 

Veronica şi George: - AMIN! "

Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii