DOSTOIVESKI I Cercetari in lumea nevazuta

8 Februarie 1966 F.M DOSTOIEVSKI - alb cu triunghi - Stratul V (vine din IV)

 Veronica: - Frumos bărbat!... Frunte nici prea mare, nici prea mică… totul armonios! Sprâncenele au ceva aparte, o curbură largă foarte frumoasă… Pare dinamic. E îmbrăcat într-o tunică cu guler înalt de cavaler, verzuie cu pantaloni strâmţi pe picior, capul descoperit, nu se vede că are părul lung, are şi barbă acum. Uneori are, acum nu, dar mi se pare firesc asta… L-am salutat.

 Siu Karta: - În numele Părintelui Luminii cu a cărui încuviinţare venim la voi, să fiţi binecuvântaţi preaiubiţii noştri! Aţi chemat pe acest frate al nostru, poftiţi! Vorbiţi cu el! 

Dostoievski: - Dragi prieteni şi fraţi ai aceluiaşi Părinte, fii ai aceluiaşi Tată, slujitori ai aceluiaşi Stăpân! Vă mulţumesc pentru preţuirea ce o aveţi pentru mine, pentru dragostea pe care mi-a arătaţi. Marele Maestru, Guvernator şi Stăpân a toate, care a permis venirea mea la voi, să vă binecuvânteze pe voi, dorinţele voastre, năzuinţele voastre să vi le clarifice, să vi le lumineze, să vi le arate nuanţate, cât mai perfect spre bucuria voastră şi spre preamărirea Lui. 

Cunosc inundaţiile Divinităţii care pot veni peste cineva. Păcat! Păcat că nu aveţi timp, dar nu aveţi nici oameni. Cui să daţi cele prezentate vouă? Cui? Ce trăsături să le dai, să le poţi scoate la lumină? Pentru acest timp aşa de înghesuit, pentru acest orizont aşa de sufocant, pentru oameni încâlciţi şi cu solzi, pentru aceasta nu veţi fi traşi la răspundere, că aţi putut mai mult şi nu aţi făcut. 

Deşi opaiţul este mic, vă străduiţi sub palida lui lumină să mâzgăliţi câte ceva. Şi asta e mult! Dar să nu fiţi niciodată mulţumiţi şi să nu credeţi că aţi făcut totul. Spuneţi-mi, de ce m-aţi chemat. 

George: - Să-ţi ascultăm gândurile, părerile, aşa cum ai şi început să o faci, să-ţi cunoaştem meditaţiile, reflecţiile la cele ce vor fi, la cele ce au să urmeze. 

Nu vrem să facem din cercetările noastre nişte şedinţe cu câteva întrebări monotone şi stereotipe. Am vrea ca fiecare din cei chemaţi să-şi prezinte gândurile lor de vârf şi mai ales m-ar interesa să ştiu care este problema cea mai importantă pe care o consideră un gânditor care acum se odihneşte în locurile celor din Împărăţia Luminii. Mă înţelegi, cred? 

Dostoievski: - În viaţa pământeană, prin condeiul meu, am biciuit, am căutat să fac educaţie, arătând şi culmile, şi şesurile, şi prăpăstiile vieţilor oamenilor. Am dat celor ce au ştiut să mestece lucruri mai tari, după puterea lor: filozofie. Mă inundau ideile pe care adesea nu pridideam să le pun pe hârtie. De când am venit în această lume am învăţat şi de-abia că n-am ajuns să cunosc decât prea, prea puţin… 

Cât de mărginită e mintea pământeană, cât de mic e omul terestru şi cât de uriaş poate să fie acest univers al spiritualităţii ale cărui margini socotesc că nici însuşi Marele Guvernator nu le cunoaşte!... Ceea ce m-a făcut să-mi văd micimea este dreptatea care domină în lumea spirituală prin legile care se manifestă neschimbat, în tot şi toate. E ceva aici care Pământul nu ştie… 

A I C I    N U  E X I S T Ă    M I L Ă! 

A I C I    E    D R E P T A T E! 

Expresia că cineva „e miluit” aici, e utilizată de oameni, de lumea terestră. Corect spus este că eşti „primit” şi aceasta nu este „o milă” ci o lege… lege care nu se schimbă niciodată!

 Dreptatea se aplică la toţi, nu se uită nici un nume, nici la naţiune, dreptatea se uită numai la caracter; după fondul fiinţei tale, a curăţeniei şi vredniciei din tine, după efortul pe care l-ai depus şi energia ce ai acumulato, după lumina spiritului tău, dacă această lumină există datorită unor eforturi mari… 

zic: după fondul fiinţei tale automat eşti îndreptat către ce îţi corespunde, către locul pe care îl meriţi. Aceasta m-a uimit, mecanismul divin, al Legilor. 

M-a uimit şi m-a făcut să-mi văd micimea. Poţi fi mare în lumea pământului, poţi să te baţi în piept cu o viaţă creştină; poţi să te uiţi în jur că nu eşti ca alţii şi că faci bine ce faci şi în fond poţi avea o josnicie care nu-ţi mai dă curajul de a-ţi căuta dreptul. 

Cine se bizuie şi se bate în piept că sunt creştini, că au fapte creştineşti, că au făcut milostenii, că au ajuns la jertfa de sine şi are fondul sănătos… aici pleacă umilit capul căci este trimis în locuri modeste sau aride. 

Am văzut în lumea noastră din aceia care nu ştiu ce înseamnă creştinism, care habar nu au cine a fost Hristos, şi ce a făcut pe pământ, dar prin faptul că au fost corecţi şi activi, au venit atât de înzestraţi şi cu o seriozitate demnă, cerându-şi pe drept … drepturile. 

A fi cinstit nu înseamnă că eşti atunci când oamenii te socoteşte cinstit. 

Cinste e atunci când tu vezi, când tu eşti convins că eşti şi numai tu o vezi! Asta îţi dă curajul să mergi cu demnitate la locul tău. (Toate acestea Dostoievski le-a spus apăsat şi într-un iureş atât de mare, încât abia mă ţineam de el stenografiind). 

Se spune: „Mare este taina creştinătăţii”, dar eu răspund: „Cât de mare poate fi această valoare, când omul caută să se cunoască pe el, dându-se cu încredere în slujba binelui, fiind sincer şi drept cu el şi cu cei din jur”! 

De aceea învăţ mereu. Mereu învăţ. Pe pământ am învăţat pe alţii, aici mă învăţ pe mine însumi şi mă minunez de GIGANTICUL MECANIC ce conduce aceste legi şi care se aplică automat, fiind în cea mai strânsă legătură cu fiinţa ce se prezintă, cerându-şi drepturile sau plecând ruşinat văzându-se cât de goală este. Ce vreţi să mă mai întrebaţi? 

George: - Cum vezi refacerea Pământului? 

Dostoievski: - Eu nu pot răspunde la asta! 

George: - Dar cine? Dostoievski: - Cel ce o cunoaşte! 

George: - Ai vrea să mai vii pe pământ?

 Dostoievski: - De ce? N-am ce să fac.

 George: - Cum asta? 

Dostoievski (mai apăsat): - N-am ce să fac! 

George: - Crede-mă că nu înţeleg!

 Dostoievski: - Nu am climat prielnic pentru mine. Eu nu pot sta încătuşat… de aceea nu am ce să fac… şi timpul nu-mi acordă o destindere. 

George: - Nici asta nu înţeleg: cum adică timpul nu-ţi mai acordă destindere? 

Dostoievski: - Sunt atât de greoi în expresii? E adevărat că eu vreau să se înţeleagă şi ceea ce gândesc. Asta-i marea mea greşeală, adică nu mai am timpul necesar pentru a mai depăna o viaţă. 

George: - Vorbeşti de parcă s-ar termina timpul. 

Dostoievski: - N-aş da viaţa ce o duc acum pe una de chin… George: - … şi poate fără folos. 

Dostoievski: - Poate fără folos şi pentru mine şi pentru alţii. 

George: - Unde erai când te-am chemat? 

Dostoievski: - În IV. 

George: - Şi locul unde îţi este? 

Dostoievski: - În V. 

George: - Şi în IV la cine ai fost? 

Dostoievski: - Venisem la părinţii mei 

George: - Dar tu cu cine îţi mai schimbi gândurile? 

Dostoievski: - Am un bun prieten, pe Calinic de la Cernica, şi mai ales pe prietenul vostru Voiculescu Vasile cu care mă înţeleg foarte bine. Alături de el îl invităm şi pe Shakespeare şi avem împreună sfaturi frumoase şi adânci. 

Prefer însă singurătatea. Gândurile le rotesc în mine şi în tot ce mă înconjoară. Rareori simţi nevoia aici să te pui la sfat. 

George: - Dar nu simţi nevoia să comunici ce simţi şi altora? 

Dostoievski: - E altceva aici. Nu mai poţi da altora ce ai… Într-un fel eşti mai singur… Să nu mă înţelegeţi greşit… Aici din cauza frumuseţii, din cauza extazierilor faţă de ceea ce te înconjoară, simţi nevoia să fii mai mult ingur, să te mişti în voie, să te hrăneşti, să te adapi din ceea ce îţi dă locurile. Aici nu ai nevoie să spui nimănui nimic… 

George: - Ştiu ce vrei să spui… Acolo nu e predanie şi învăţătură pământeană, predici şi conferinţe. 

Dostoievski: - Exact. Te vezi mic şi nu poţi da sfaturi şi învăţături. E adevărat, mai şi discutăm între noi dar mai mult ascultăm muzica spaţiilor, a naturii de la noi şi mai ales muzica din Stratul VI. 

Aici nu sunt dascăli şi învăţători… Cel mai extraordinar dascăl aici este natura…Ea ştie multe şi atât de multe ne învaţă! 

George: - Adică privind-o, înţelegeţi voi mult? 

Dostoievski: - Da. 

George: - Ai mai fost vreodată pe pământ? 

Dostoievski: - Nu ştiu! 

George: - Te rugăm să ne arăţi baza, fondul de care ne-ai vorbit! 

Veronica: - E un alb mat cum e lâna… şi are şi un triunghi… Ia vezi ce e în spatele triunghiului, trebuie să fie scris acolo… Dostoievski se uită sub triunghiul de pe piept. 

Dostoievski: - Hm!… Am găsit că am mai fost cândva o viaţă tare scurtă în Africa, fără nici un fel de activitate. Atunci am fost în IV. 

George: - Deci ai fost spirit pământean şi ai reuşit să urci în V. 

Dostoievski: - Da, am reuşit aceasta cu mare efort… Ştiţi prea bine cât am muncit pe pământ!

 George: - Ştim şi te apreciem. Lucrările tale le-am citit pe toate încă din studenţie. Te preţuiesc enorm. 

Dostoievski: - Acum plec. Fiţi benecuvântaţi! 

Veronica: - Au plecat!" Cercetari in lumea nevazuta, George Vasii